12.8.2013 15:08
12.4.2013 12:05
[8 ianuarie 2013] Nimic nu se poate fără UNITATE
La 3 luni de la Gala Studenților Români din Străinătate, angajamentele pe care ni le-am luat atunci sunt mai prezente ca oricând în ceea ce facem și vom face. Includ mai jos discursul complet din 8 ianuarie 2013, la rugamintea unui drag prieten, cu deplină satisfacție față de tot ceea ce voluntarii fantastici ai LSRS continuă să realizeze! Vă mulțumesc încă o dată pentru tot, scumpi LSRS-iști fără frontiere, și nu uitați că vă iubesc!
Distinși oaspeți, dragi membri și voluntari ai Ligii, dragi prieteni, Pentru al patrulea an consecutiv, am onorea de vă ura bun venit la Gala Studenților Români din Străinătate! Această sală plină este cu certitudine unul dintre semnele cele mai bune ale Noului An. Vă mulțumim că faceți parte din această minunată tradiție, de importanță națională.Este o seară cu totul specială pentru noi toți, și asta din trei motive:
(2) În al doilea rând, dorim să vă prezentăm răspunsul nostru la o întrebare fundamentală care ne-a preocupat de la bun început: Cum poate valorifica România potențialul studenților și absolvenților români din străinătate?
(3) În fine, astăzi, 8 ianuarie 2013, sărbătorim patru ani de la lansarea Ligii Studenților Români din Străinătate (LSRS). Pentru actuala echipă de conducere, e vremea să facem bilanțul și să predăm ștafeta.
An de an, mesajul esențial pe care îl transmite această Gală rămâne consecvent: România este suma oamenilor ei și România de mâine depinde inevitabil de tinerii de astăzi.
În această seară, adăugăm zecilor de premianți ai edițiilor trecute 50 de finaliști și 9 laureați. Timpul ne va permite numai câteva instantanee cu fiecare dintre ei, cât să conștientizăm că sunt reali deși excepționali; că sunt ai noștri deși departe de casă; și că îi premiem astăzi, deși nu sunt singurii care o merită. Zilnic, nenumărați români se disting prin forțe proprii – pe mulți dintre ei nu-i vom cunoaște poate niciodată. Însă astăzi avem șansa să celebrăm valorile pe care exemplul lor le reprezintă: cunoaștere, corectitudine, caracter. Acești Oameni minunați merită aplauzele noastre!
Liga noastră a susținut mereu că tinerii români pregătiți peste hotare sunt o resursă strategicăde care România are nevoie, astăzi mai mult ca niciodată. Suntem de patru ani în slujba lor și fiecare zi alături de ei a fost un privilegiu. Sunt competenți, dornici să lase în urmă o lume mai bună și încrezători în forțele proprii. Pentru ei nu există nici “nu se poate” nici “asta-i viața” nici “merge și-așa”. Pentru că și-au măsurat talentul și inteligența în competiții directe și corecte cu studenți din întreaga lume și au descoperit că nu sunt cu nimic mai prejos decât alții. Și încă un lucru mare: sunt gata să investească suflet și muncă până la epuizare pentru ideile în care cred cu adevărat.
Deși departe de România, auzim și simțim ecourile dezbaterilor din țară. Știm că s-a vorbit mult despre politici, reforme și programe, despre crize politice, economice și identitare. Adesea soluțiile la problemele României se cunosc prea bine. Ne lipsesc însă specialiștii care să le implementeze cu inteligență, integritate și consecvență.
De aceea am lansat, cu fiecare ocazie, un apel sincer către toți factorii de decizie din România:“Primiți-ne înapoi acasă, dați-ne șansa să contribuim la viitorul acestei țări după priceperea și puterile noastre! Putem face echipă pentru România!” Cu regret am observat de fiecare dată că entuziasmul și promisiunile durau, ca orice minune, cel mult trei zile. Apoi se reinstala trista anormalitate a societății românești și apărea zidul de blazare, cinism și scepticism de care ne-am lovit cu toții la un moment sau altul. De la indiferență la teamă sau neîncredere, replicile ne sunt cunoscute: „Oricum nu se schimbă nimic”, “Îmi sunteți dragi, dar sunteți naivi, măi copii”, „Ce să mai căutați în România?” și poate cea mai dureroasă reacție, “N-avem nevoie și nici loc de voi”.Să fim drepți: au fost și excepții, oameni rari care ne-au susținut permanent și necondiționat – mulți dintre ei sunt astăzi aici. Însă până acum toate eforturile lor și-ale noastre n-au fost suficiente pentru a învinge inerția “sistemului.”
Credem că am așteptat destul un răspuns la apelul nostru. Anul acesta am decis să facem un prim pas concret către un dialog național despre importanța capitalului uman românesc de pretutindeni. În numele Ligii Studenților Români din Străinătate, vă prezint un concept aparte:SMART Diaspora.
SMART Diaspora are ca obiectiv strategic transformarea României într-o destinație de carieră atractivă pentru studenții și absolvenții universităților de top din întreaga lume. Implică facilitarea (re)venirii acestor în România, sprijinirea integrării lor în sectorul public și mediul privat din țară și consolidarea legăturilor cu diaspora și cu partenerii externi. Astfel acoperim atât segmentul tinerilor care vor să se întoarcă în țară, cât și a celor care doresc să păstreze legătura cu România din străinătate.
Dincolo de idei mari, avem în vedere câteva priorități concrete. Acestea se bazează atât pe înțelegerea contextului românesc, cât și pe o cercetare riguroasă a programelor de brain regaincare au avut succes în țări ca Brazilia, China, Malaezia, sau Polonia. Vă prezentăm în premieră primele cinci priorități SMART Diaspora:
- Accesul diasporei la concursurile din administrația publică românească prin introducerea procedurilor de recrutare „online” pentru candidații aflați în străinătate;
- Deduceri fiscale la revenirea în țară pentru o perioadă determinată;
- Diaspora ca punte pentru investițiile străine prin intermediul comunităților de afaceri românești de peste hotare;
- Transfer de cunoștințe și bune practici printr-un Corp de Experți din Diaspora ai Statului Român, care să ofere consultanță instituțiilor publice din țară;
- În fine, programe de „fellowship” și „internship” în instituțiile de stat, după modelul „White House Fellows” din SUA.
În spatele acestor propuneri sunt date, exemple concrete și termene asumate. În același timp, precizăm că scopul SMART Diaspora nu este de a impune revenirea în țară ca pe o datorie. Inițiativa noastră dorește să ofere o alegere reală și avizată prin crearea condițiilor necesare pentru ca tinerii români din străinătate să afle și să poate beneficia de oportunitățile de dezvoltare profesională în România. Numai așa întoarcerea acasă poate deveni o opțiune accesibilă și atractivă.
În numele LSRS, garantez că vom transpure aceste propuneri în fapte. Începând de mâine, vom înainta SMART Diaspora tuturor instituțiilor abilitate. Pe această cale, facem un apel public către toți factorii de decizie și toți liderii de opinie din România să primească cu deschidere această inițiativă și să o implementăm împreună, cu responsabilitate și integritate.
Credem în viabilitatea SMART Diaspora pentru că este o strategie credibilă și legitimă. Este rezultatul unei experiențe de patru ani pentru LSRS și a unui amplu proces de consultare la care au participat sute de studenți și absolvenți români din străinătate, alături de experți externi consacrați. Au avut loc seminarii online globale și conferințe în marile centre ale lumii, de la Bruxelles la Paris și Londra, de la Washington la Beijing. Liga a organizat dezbateri și în alte comunități studențești cu prezență românească: Viena, Haga, Koln, Alicante, Aarhus.
În egală măsură, valoarea SMART Diaspora provine din faptul că este un produs complet, la cheie. Are tot ce îi trebuie pentru o implementare imediată: viziune, obiective, măsuri concrete, organisme și mecanisme de implementare, monitorizare și raportare, termene, implicații juridice și bugetare. Documentul este public și disponibil integral pe site-ul Ligii – vă invităm să-l consultați și să ne ajutați să-l îmbunătățim în continuare.
SMART Diaspora e o alegere cu cap pentru România. Avem convingerea că împreună o putem duce la bun sfârșit pentru că, la urma urmei, cu toții vrem același lucru: o Românie din care să nu mai fim tentați să plecăm.
Sperăm ca la una dintre viitoarele aniversări ale Ligii noastre acest deziderat să devină realitate. La un moment aniversar suntem și astăzi. Sunt patru ani de LSRS – un vis împlinit care a stat mereu sub semnul unor valori clare: altruism, pasiune, unitate, independență și echi-distanță. Ne-am atins toate cele trei obiective majore pe care le-am fixat la lansarea din 8 ianuarie 2009:
- În primul rând, am devenit o COMUNITATE și o MARE FAMILIE. LSRS este o casă departe de casă pentru mii de studenți și absolvenți români din peste 30 de țări. Am țesut cu spor milioane de fire invizibile care ne-au dat ocazia să ne cunoaștem, să ne respectăm și să ne sprijinim unii pe alții.
- În al doilea rând, am luptat pentru șansa tinerilor români la o EDUCAȚIE de calitate. Prin Filialele și programele noastre anuale, Liga a devenit un punct principal de informare și sprijin pentru tinerii din România interesați de studiul în străinătate.
- În al treilea rând, am promovat ÎNTOARCEREA SPRE CASĂ a unor studenți și absolvenți români valoroși. I-am ajutat să beneficize de oportunități profesionale în România și i-am provocat să se implice în proiecte de impact. Așa a apărut România Jună și prima strategie a tinerilor pentru dezvoltarea României pe termen lung.
Următoarea prezentare din această seară va face un bilanț complet al activității noastre, bazat pe rezultate concrete. Pentru mine, lecția esențială a ultimilor patru ani rămâne una singură:nimic nu se poate fără UNITATE! La nivel individual, ne ridicăm prin forțe proprii. La nivel colectiv, Liga s-a ridicat numai și numai pentru că am luptat ÎMPREUNĂ. Să ne ridicăm aici și acum, pentru viitorul României!
3.3.2013 15:30
In Memoriam Pr. Ioan Pricop: Un autentic păstor de suflete
Pe 28 februarie am pierdut un om minunat: Părintele Ioan Pricop. A fost prin excelenţă un erou autentic şi discret. O viaţă dedicată lui Dumnezeu, familiei şi credincioşilor înseamnă o pildă despre devotament, dragoste şi credinţă. Şi mai ales îndemnul şi puterea de a merge înainte pentru cei care vin din urmă. Părintele Ioan Pricop şi-a trăit viaţa printr-o dedicare totală şi necondiţionată în slujba credincioşilor din parohiile unde a slujit, de la Chiţoveni şi Hălăuceşti la Piatra Neamţ şi Bacău. Din 1961 până în 1986 a fost Protopop al Protopopiatului Piatra Neamţ, apoi Paroh al Parohiei Sfântul Nicolae din Bacău, până în anul 2007. A revenit pentru ultimii ani de slujire la Piatra Neamţ, la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din cartierul Mărăţei. A fost extrem de iubit de nenumăraţii credincioşi pe care i-a păstorit vreme de peste 60 de ani şi care îi păstrează imaginea mereu vie. Cei care l-au cunoscut poartă mărturie despre cel care a demonstrat inegalabilă credinţă, profunzime intelectuală şi caracter. Cineva spunea: Nu există om care l-a auzit rugându-se şi predicând pe Părintele Pricop şi nu s-a apropiat de Dumnezeu! Ce binecuvântare a fost fiecare clipă în care glasul lui a răsunat în Bisericile noastre din părţile Moldovei! Mi-l aduc aminte, clar şi mereu aproape, încă din fragedă pruncie: glasul pătruns de credinţă deplină, de dragoste, glasul care îndeamnă mereu să credem, să simţim, să sperăm: Sus să avem inimile! Părintele Pricop este un exemplu nu doar prin ceea ce a predicat, cât mai ales prin faptele sale. Profesorul şi mentorul meu de la Harvard îmi spunea mereu: să nu pui capul pe pernă pentru ultima oară gândind că ai primit mai mult decât ai dat pe acest pământ! La această simplă dar profundă ecuaţie, Părintele Pricop a putut trage linie ştiind că şi-a făcut datoria pe deplin şi cu consecvenţă. Sunt azi mii şi mii de oameni care au găsit un strop de pace, de fericire şi de credinţă datorită acestui autentic păstor de suflete. O viaţă în slujba celor mulţi. Există sentimentul că astfel de oameni nu se mai nasc şi nu se vor mai naşte. Că aparţin acelor vremuri de legendă din poveştile nemuritoare cu eroi autentici. Cine va duce mai departe lupta cea dreaptă pe care ei au purtat-o cu atâta vigoare şi demnitate? Lupta pentru acele valori pentru care merită într-adevăr să te lupţi: iubire, adevăr, dreptate… Sunt mândru că Părintele Ioan Pricop este bunicul meu. Nu ştiu dacă mă voi putea ridica vreodată la înălţimea exemplului lui. Dar mă simt atât de norocos că am putut fi alături de el, încă din copilăria mea (deşi în ultimii ani am fost de multe ori prea departe de familie şi de ţară). Se spune că celor care li s-a dat mult li se va cere mult. Am conştiinţa că viaţa mi-a dat şansa de a-l cunoaşte îndeaproape pe bunicul meu drag. Am datoria, în schimb, să-i continuu munca şi să-i urmez paşii, chiar dacă drumul ales se anunţă cumplit de greu. Pentru că trăinicia lucrării pe care o lăsăm în urmă prin această trecătoare existenţă se raportează, fără doar şi poate, la ceea ce facem pentru ceilalţi. Acesta a fost crezul Preotului Ioan Pricop. Şi acesta este crezul meu. Pater, in manus tuas commendo spiritum meum Articol publicat în Adevarul.ro In Memoriam Pr. Ioan Pricop: Un autentic păstor de suflete
24.7.2012 11:58
De la zero: Schimbăm totul și nu se schimbă nimic
Articolul de mai jos a apărut în Foreign Policy, iulie 2012 (mulțumesc mult lui Petre Munteanu, care mi-a oferit această oportunitate). Trafic blocat pe patru artere principale. Polițiști îmbrăcați impecabil, pe motocicletele lor imense, marca Harley Davidson, modelul Road King. Sirene puternice, pe diverse tonalități. Iar Washington-ul fierbinte îngheață preț de aproximativ 30 de secunde, cât durează până trece POTUS (President of the United States) printr-un punct fix.
Trafic blocat pe patru artere principale. Polițiști îmbrăcați impecabil, pe motocicletele lor imense, marca Harley Davidson, modelul Road King. Sirene puternice, pe diverse tonalități. Iar Washington-ul fierbinte îngheață preț de aproximativ 30 de secunde, cât durează până trece POTUS (President of the United States) printr-un punct fix. De la fereastra biroului meu, la câțiva pași de Casa Albă, sunt un martor involuntar al acestui spectacol, cel puțin săptămânal. Totul se desfășoară după un protocol bine stabilit, cu atenție față de cele mai mici detalii. De altfel, că este vorba de Obama sau poate de Romney din noiembrie, unele lucruri nu se schimbă niciodată.
La nivel calitativ, diferențele dintre sistemul democratic din SUA și cel din România sunt încă enorme. Coincide anul electoral, cu posibile schimbări și alternanțe la putere, care de altfel fac parte din mecanismele firești ale unor democrații care organizează alegeri corecte și libere. Fără a face o analiză comparativă a celor două sisteme politice, american și românesc, avem măcar câte ceva de învățat din modul în care se desfășoară alternanța democratică aici, în Washington. Dacă Romney câștigă în noiembrie, merită să urmărim aceste procese cu atenție. Vom observa respectarea a două principii capitale: PREDICTIBILITATE și CUMPĂTARE.
Perioada „tranziției” între două președinții americane durează mai bine de două luni și jumătate, timp în care aparatul administrativ se acomodează treptat cu noile cerințe, direcții și oameni. Există specialiști care coordonează atent întregul proces, asigurând un rol de liant între echipele care vin și cele care pleacă. Memoria instituțională se păstrează cu sfințenie. Noile numiri se fac în general doar la vârf, cei care vin având tot interesul să mențină oameni competenți, cu experiență, în pozițiile cheie și în general la toate nivelurile. Așa se face că există în SUA oameni ca, de exemplu, reputatul profesor David Gergen de la Harvard Kennedy School, fost consilier pentru patru președinți americani, trei republicani și un democrat, pe parcursul a trei decenii. Se spune că o tranziție de succes este primul pas spre un mandat de succes, iar exemplul cel mai pertinent este probabil preluarea puterii de către Ronald Reagan în 1980. “The Gipper” și echipa lui au știut ce aveau de făcut încă din prima clipă după câștigarea alegerilor, fiind perfect conștienți că primele 100 de zile ale oricărei administrații prezidențiale sunt un etalon pentru întregul mandat.
Se pune întrebarea: Câți dintre liderii politici români de după 1989 și-au preluat mandatul cu deplină responsabilitate și cu un plan bine gândit, realist și gata de pus în practică?
De aici, de peste ocean, percepția este că, de prea multe ori, viziunea strategică în politica românească și în administrația publică românească lipsește cu desăvârșire. În timp ce analizele și proiecțiile altor state merg până spre 2030-2050, în România se gândește pe termen scurt și foarte scurt, mai mereu printr-o abordare ad-hoc care tratează cel mult simptomele, iar nu cauzele profunde ale problemelor cu care se confruntă țara noastră. La nivel macro, sunt suficiente câteva observații simple pentru a demonstra lipsa unei viziuni strategice: investiții derizorii în cercetare și inovație; programe inexistente sau ineficiente de sprijinire a antreprenorilor; regim deficitar pentru protejarea drepturilor intelectuale; lipsa cronică a investițiilor în infrastructura energetică; absența investițiilor strategice în zonele cu avantaj economic comparativ pentru România; lipsa oricăror programe de mobilizare a potențialului diasporei academice românești. Iar lista poate continua pe multe rânduri.
Mergând mai în profunzime, la nivelul administrației publice, oare câte instituții au o strategie de dezvoltare pentru un orizont de timp de 3-5 ani, agreată prin consultări transparente cu factorii de decizie interesați și aliniată la normele europene și la nevoile curente ale României? Câte dintre aceste strategii au obiective specifice, cuantificabile? Câte au mecanisme clare de evaluare, de motivare și de sancționare, plus bugete bine definite care se respectă de la an la an, fără suplimentări și presiuni electorale? Câte au o strategie a resurselor umane prin care pot recruta și păstra specialiștii de care au atâta nevoie? Răspunsul este ușor de intuit.
Există însă și câteva excepții – ministere, agenții publice, sau companii de stat care au pus la punct strategii proprii și proceduri solide de implementare a măsurilor agreate, într-un cadru legislativ adecvat. În linii mari, istoria ultimilor 20 de ani ne învață că fiecare guvern nou reinventează roata, gândește strategii frumoase, legi noi și reforme naționale, însă mai mereu lipsite de consistență și continuitate. Fără multă cumpătare, astfel de transformări profunde sunt de multe ori dublate de schimbări la nivelul oamenilor cheie și nu numai. Într-un asemenea context, în care totul se ia de la zero cu fiecare echipă nouă de top management, până și cele mai performante organizații din sectorul privat – care au mult mai multă flexibilitate managerială și operațională – ar eșua lamentabil. Și totuși ne mirăm că administrația publică din România nu performează și cheltuiește ineficient banii contribuabililor. Și totuși ne mirăm că investițiile străine nu curg spre economia românească, sfidând lipsa cronică de predictibilitate a climatului autohton.
Un coleg de-al meu, tânăr antreprenor, spune că în România totul se schimbă și, în același timp, totul rămâne la fel. Fără îndoială, cercul vicios al numirilor politice și al transformărilor eterne va fi greu de spart, însă acest proces trebuie început, fie și cu pași mărunți. Guvernul actual și mai ales cel de după alegerile generale au această șansă a unui nou început. După mai bine de 22 de ani de demolări, ar fi timpul să începem să construim.
6.6.2012 11:53
“Ask what you can do” – Dialog cu Oana Coșman – Forbes
Acum câteva luni, am avut ocazia să răspund la câteva întrebări simple, dar interesante, pe care mi le-a adresat Oana Coșman (Forbes România). Articolul care a rezultat, în forma sa prescurtată, poate fi accesat aici. În continuare, răspunsurile pe larg:1) Ce ai facut tu pentru Romania?
Realizarea de care sunt cel mai mândru se numește LSRS – Liga Studenților Români din Străinătate – o organizație non-guvernamentală, apolitică și echidistantă, născută acum trei ani din dorința de a coagula comunitatea studenților și absolvenților români de peste hotare. LSRS numără astăzi peste 6.000 de membri și o rețea de 30 de filiale care acoperă marile comunități academice românești din întreaga lume. Sunt astăzi mii de beneficiari ai Caravanei LSRS, programul anual prin care voluntarii noștri merg în liceele și universitățile din țară și oferă sprijin gratuit celor care doresc să-și continue studiile în străinătate. Sunt astăzi zeci de mii de utilizatori ai platformelor noastre online, inclusiv wiki.lsrs.ro, o bază de date unică care descrie în detaliu procesul de admitere la universități de peste hotare. Sunt astăzi absolvenți români pentru care o carieră în România devine posibilă prin evenimentele de recrutare și seminariile organizate de Liga noastră, de la Go 4 Media la Business Consulting Case Study Event și joburilaorizont.ro. Avem astăzi un eveniment național pentru recunoașterea meritelor celor care ne fac mândri că suntem români prin rezultatele lor academice la nivel înalt – Gala Studenților Români din Străinătate, un prilej rar de a evidenția an după an adevărate modele de excelență ale generației tinere. Iar exemplele pot continua…
Însă mai presus de orice, LSRS reprezintă o comunitate de importanță strategică pentru viitorul României. Sub deviza “tot ceea ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi” (N. Bălcescu), Liga militează pentru conștientizarea răspunderii care revine tinerilor în dezvoltarea și modernizarea României. Un prim pas concret a fost Forumul România Jună (12-14 august 2011), la care au participat peste 300 de tineri români educați la nivel înalt în țară și peste hotare. Rezultatul Forumului este unul concret: Programul România Jună, rezultatul celor trei zile de dezbateri de la Forum, oferă în premieră o viziune a tinerilor pentru România, în orizontul de timp 2030. Efortul pe care l-am dedicat LSRS și României June mi-a adus cele mai mari satisfacții. Cred cu tărie că, alături de o echipă extraordinară de peste 200 de voluntari, am reușit să creăm valoare pentru România și nu ne vom opri aici.
La nivel individual, am conștiința împăcată că, din momentul în care am plecat la studii, mi-am respectat promisiunea de a reprezenta România cu integritate, profesionalism și competență. Am muncit pentru a fi printre cei mai buni și am avut șansa ca la cele trei ceremonii de absolvire – la facultate și la cele două masterate – să port tricolorul pe umeri, în semn de respect față de familia, prietenii și țara mea. Astăzi lucrez la Dalberg Global Development Advisors, o firmă de consultanță care se specializează în dezvoltarea strategiilor de țară pentru organizații ca Banca Mondială, G20, ONU și altele. La fiecare întâlnire pe care o am cu un client nou, mă prezint astfel: “Mă numesc Sebastian Burduja și sunt din România”. Cred sincer că fiecare dintre noi, cei care studiem sau lucrăm peste hotare, putem să promovăm interesele României prin ceea ce facem. Este o alegere personală, dar una pe care sper să o facă din ce în ce mai mulți români.
2) Ce a facut Romania pentru tine?
Crezul meu este unul simplu și-l voi rosti de câte ori va fi nevoie: “Cui i s-a dat mult, i se va cere mult. Și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult”.
România mi-a dat aproape totul în viață: familia și prietenii mei, dascălii de la școala generală nr. 2 din Piatra Neamț și nr. 11 din București, profesorii de la Colegiul Național Mihai Viteazul din București, oamenii excepționali și marii români — Eminescu, Brâncuși, Eugen Ionescu, Celibidache și mulți alții — a căror exemple mi-au dat puterea de a merge mereu înainte, cu gândul spre casă.
Mă gândesc la generația părinților și bunicilor mei și-mi dau seama că România ne-a oferit nouă, tinerilor de astăzi, câteva șanse unice. Cu toate problemele încă nerezolvate ale democrației românești, sacrificiile Revoluției și cele din anii grei de tranziție ne-au permis astăzi să cunoaștem o lume globalizată și totuși diversă, să trăim în libertate, să avem acces la noile tehnologii și să fim mereu conectați la pulsul lumii întregi. să studiem și să muncim peste hotare.
În ceea ce mă privește, odată ajuns în SUA, pe lângă muncă și perseverență, am reușit nu în ciuda faptului că sunt român, ci datorită acestui fapt. Fără educația de acasă, nu aș fi putut reuși în procesul de admitere la două universități care acceptă anual mai puțin de 5% din totalul candidaților. Apoi, a fi român la Stanford și Harvard a însemnat un imens privilegiu de a contribui cu propria mea identitate la imensa bogăție și diversitate a acestor medii academice.
Cel puțin pentru societatea americană — dar și pentru cea franceză, britanică sau japoneză — globalizarea nu înseamnă pierderea identității naționale ci promovarea ei, în deplin respect față de diversitatea întregii lumi. Acesta este sentimentul de patriotism tipic oricărui stat modern de succes, un sentiment pe care societatea românească ar putea să-l regăsească și să-l separe de vechile și noile forme nocive ale naționalismului xenofob.
Sunt mândru că sunt român și că fac parte dintr-o generație care, sunt sigur, își va asuma răspunderea deplină de a da ceva înapoi României și de a lăsa în urmă o țară mai bună pentru cei care vin după noi.
3) Ce ai de gand sa faci pentru Romania?
Prin LSRS, am promovat de la bun început ideea întoarcerii spre casă a tinerilor români de valoare, ceea ce nu înseamnă neapărat revenirea în România, ci promovarea intereselor țării noastre acolo unde studiem sau muncim. Pe termen scurt, voi continua să susțin proiectele care aduc valoare României, atât în mod direct prin dezvoltarea Ligii, cât și prin activitatea mea profesională de la Dalberg. De aici de la Washington, România se vede ca o piață emergentă care promite oportunități majore pentru investitori, dar are nevoie și de o democrație solidă și de calitate.
Vorba lui Constantin Noica: “Partea frumoasă cu România este că, aici, totul este încă de făcut”. Mi-aș dori ca pe termen mediu să mă întorc acasă și să pot contribui cu experiența și cunoștințele mele la dezvoltarea României, fie prin pornirea unei afaceri proprii, fie prin implicarea într-o corporație sau în administrația publică.
În același timp, am convingerea că singuri nu putem face nimic în fața unui sistem care nu ne va primi niciodată cu brațele deschise. În schimb, putem schimba totul dacă vom ști să punem interesul național deasupra orgoliilor individuale. Acesta este cel mai important lucru pe care îl putem face pentru România: SĂ FIM UNIȚI!
20.1.2012 11:47
Maladia scepticismului cronic și remediile ei
2012 are toate semnele unui an crucial pentru România. Protestele acestor zile sunt o manifestare a vremurilor neliniștite prin care trecem – și greul, parcă presimțim cu toții, abia începe.
Măcar nu suntem singuri. Din SUA și până în Franța, din Africa de Nord până în China și Iran, 2012 ne va aduce evenimente majore de ordin politic, economic și social. Suntem la o răscruce și e bine să conștientizăm cât mai din timp acest lucru. Așadar, cum se poziționează societatea românească într-un context intern și internațional de o complexitate fără precedent? Și mai ales, cum ar trebui să reacționăm la tot ceea ce se petrece în jurul nostru, pentru a transforma această criză profundă și impredictibilă într-o oportunitate majoră pentru România?
Am mai spus-o: dacă facem un simplu exercițiu și evaluăm principalele obstacole cu care ne confruntăm, de la infrastructura deficitară până la sistemul de sănătate ineficient și lipsa investițiilor, vom vedea că au un numitor comun în fenomenul corupției generalizate. Cred încă în această evaluare, însă îmi dau seama că nu este suficientă.
Devin din ce în ce mai convins că principala problemă a societății românești la nivelul mentalului colectiv o reprezintă scepticismul cronic. Dezbinarea. Îndârjirea nejustificată dar permanentă împotriva tuturor, individualismul excesiv și judecățile definitive însă pe deplin artificiale care distrug înainte să construiască. Sentințele fără drept de apel și în necunoștință de cauză. Lipsa încrederii în noi înșine și mai ales în alții. Oare din ce cauză? Pentru că a distruge este simplu și convenabil – oricum mult mai simplu decât a construi cu responsabilitate și prin muncă.
Și asta ne alimentează povestea fatalistă, eternă și imposibil de combătut, pentru că se împlinește mereu inclusiv ca urmare a propriilor noastre temeri și percepții, într-un cerc vicios, infinit: lucrurile stau așa pentru că nu pot sta altfel, asta e viața, merge și-așa, ce să facem și noi, facem ce putem, mai mult nu se poate, aștia suntem… De câte ori ați auzit aceste fraze? Și atunci, cum să sperăm la un viitor mai bun dacă nici noi nu credem în această posibilitate? Dacă ne declarăm învinși înainte de a începe lupta? Dacă așteptăm mereu de la alții și mai ales de la eternul “stat”?
Recent, îmi povesteau doi amici despre vizita unui turist suedez în România – un episod sugestiv. Prietenii mei l-au așteptat la aeroport, l-au primit în casa lor, l-au dus în vizită la diverse locuri turistice din București și din țară. L-au întâmpinat însă de la bun început și cu scuze, scuze care nu se mai terminau: de la starea drumurilor până la vremea potrivnică, cerșetori și siguranța publică la orele târzii. S-au scuzat de toate și de tot până când, într-un final, suedezul le-a spus, exasperat: „Aveți o țară minunată, ce tot vă cereți scuze! Fiți mândri de România, căci dacă voi nu sunteți, cine va fi?!”
Un alt exemplu: LSRS a organizat de curând a treia ediție a Galei Studenților Români din Străinătate, un eveniment care și-a propus an după an premierea unor tineri cu rezultate academice excepționale. Am avut șansa să avem din nou candidați cu adevărat minunați, care au impresionat profund juriul condus de Domnul Profesor Dr. Ionel Haiduc, Președintele Academiei Române. Nu mi-aș fi putut niciodată imagina că astfel de tineri care se afirmă la cel mai înalt nivel pot fi întâmpinați altfel decât cu căldură și admirație în țara lor! Ajunge însă să urmăriți cele câteva articole care s-au scris despre ei – mai bine zis, uitați-va la comentariile din subsolul lor… Dacă le-ați da crezare acelor “comentatori”, ați afla că toți sunt toți copii cu relații, care cu siguranță au tras sfori pentru a ajunge acolo! Cine își poate închipui că o diplomă de Princeton sau Oxford se dobândește cu pile?! Dar uite-așa, în loc să învățe din exemplul lor de competență, muncă și inteligență, sunt persoane care nu vor să accepte că acești tineri români au reușit prin forțe proprii și, că le place unora sau nu, se reprezintă pe sine — și implicit România — cu cinste! “Stai puțin, nu se poate să fi reușit singuri! Sigur au avut relații și cineva i-a împins de la spate! Dacă nu acum, cu siguranță în regimul trecut, la miliție sau securitate, mama, tata și bunicul, sau străbunica…cineva, oricine, trebuie să existe o explicație și în niciun caz nu are legătură cu meritul personal!” Însă într-un mediu academic competitiv și meritocratic, așa cum este cazul unor universități de peste hotare, dar (încă) și din țară, astfel de povești sunt de-a dreptul hilare. Mai mult, sunt speculații care îi jignesc pe acești oameni inteligenți, devotați și ambițioși care dedică studiului și cercetării mii de ore din viața lor! Sistemele meritocratice există și funcționează, așa cum știu cei din anumite universități sau companii de top (din România și mai ales de peste hotare). E timpul să acceptăm că există și oameni care se bucură de succes pentru că l-au meritat!
În același timp, Liga însăși s-a lovit de câteva păreri, “pe surse,” pe diverse platforme online. Genul acesta de speculații erau date ca sigure și unii dintre cititori și le vor reaminti cu haz: LSRS este susținută activ de agenți ruși sub acoperire, Liga se pregătea să se transforme în partid politic pe la Putna, LSRS era cu stânga la Gala din 2010 și apoi cu dreapta prin 2011, ba cu puterea, ba nu, cu opoziția, ba masă de manevră în alegeri, ba naționaliști de dreapta, ba tovarăși comuniști, ba cu unii, ba cu alții, ba roșie, ba verde, ba albastră, galbenă și violet…
Sunt evident și persoane care nu vor să cunoască, deci nu pot fi convinse de nimic pentru că știu deja “totul”. În plus, cum să riște să vină spre tine, să aibă un dialog, să încerce să te înțeleagă? Când și-au construit anumite percepții într-un mod fix, care explică (aproape) totul, când au investit atât de mult într-o versiune proprie, mai are sens să-și pună întrebări…? Vorba unui mare om, nu poți să renunți la ceva fără să-l înlocuiești cu ceva pe măsură. Ori, în lipsa de acel ceva, este firesc înghețul în niște tipare, fie ele și complet false. Paradoxal, sunt și persoane care acuză pe alții de intoleranță sau discriminare, dar nu-și dau seama că adevărata și extrema lipsă de toleranță este proprie tocmai lor. Marile crime ale omenirii au fost rezultatul ignoranței și refuzului de a cunoaște și de a înțelege… e trist că în ciuda tuturor exemplelor istorice, discriminarea se perpetuează încă sub diverse forme, multiple și perverse.
Astăzi, totul este politizat, totul este relativ, deci totul este permis și-n orice caz totul este explicabil prin oportunism, corupție și ambiții personale. Nu există bună credință, nici măcar prezumție de bună credință, nici voluntariat, nici altrusim. Se știu anumite lucruri deși nu există niciun argument. Doar păreri și cuvinte mari, aprecieri tăioase care nu permit niciun fel de dezacord… Nici măcar unul dintre cei câțiva care au criticat inclusiv public Liga n-au venit să cunoască voluntarii LSRS, să vadă ce fel de oameni sunt, ce interese au, ce pasiuni au, din ce motive aleg să se implice și sub ce formă, ce principii au și mai ales ce caracter…Și, din păcate, Liga nu este singura țintă – nici pe departe – e doar exemplul pe care eu îl cunosc de aproape! Sunt însă nenumărate alte organizații civice – dar și indivizi – care încearcă să facă bine în România, dar se lovesc de un baraj de cinism și neîncredere proptit bine în câteva stereotipuri– politizare, corupție, nepotism, “agenturi străine”… pe principiul dă-i cu ce poți, că ceva s-o prinde!
Suntem așadar bolnavi de scepticism, de obsesia trădării și a neîncrederii, de teoria conspirației? Să ne fi afectat sistemul unei epoci apuse într-o asemenea măsură? Da, România avea – de departe – cel mai extins sistem de informatori din blocul comunist. Sute de mii de români au turnat, într-un fel sau altul, la Securitate. Apoi perioada post-decembristă, cu corupți, cu politicieni întrecându-se în eșecuri și false promisiuni, cu scheme CARITAS și violente bătălii pentru îmbogățirea prin orice mijloace…Ne mai miră scepticismul cronic al societății noastre de astăzi?
Întâiul pas înspre un remediu este să acceptăm că avem o problemă. Al doilea decurge firesc de acolo: ce-ar fi dacă fiecare dintre noi am fi mai atenți înainte de a-i judeca pe alții? Ce-ar fi dacă ne-am informa pe bune înainte să emitem păreri și să ne înfingem bine în sentințe definitive? Și ce-ar fi dacă am păstra o minte cât mai deschisă, lăsând loc prezumției de bună credință? Mai concret, avem mai presus de orice o responsabilitate a opiniilor noastre, atât într-un cadru privat, cât mai ales într-un mediu public. Putem să ne asumăm pe deplin părerile pe care le emitem? Și având această perspectivă a responsabilității față de noi înșine și față de alții, mai putem face afirmații fără a fi suficient de încrezători că se sprijină pe niște adevăruri concrete?
O scurtă paranteză: formatorii și liderii de opinie au o răspundere specială de a se informa în mod adecvat înainte de a emite păreri și înainte de a accepta părerile emise de alții. Nu-i simplu, pentru că trăim în era vitezei. Vrem scurtături pentru orice și suntem mereu nerăbdători. Dar în același timp, informația este mai accesibilă decât oricând. Și-atunci n-avem nicio scuză dacă, înainte de a afirma ceva, nu investim timp în testarea prezumpțiilor care stau la baza percepțiilor noastre. De multe ori, ne ajută Google să ne lămurim. Uneori poate e nevoie de un email, sau de un Skype, sau de un telefon, sau chiar de o întâlnire în persoană. Avem timp pentru toate, cum spunea Octavian Paler, de ce nu ne-am face timp pentru tratarea scepticsmului cronic? Mai ales că, până la urmă, este în joc reputația și credibilitatea fiecăruia dintre noi.
Un alt pas, implicit prin efortul conștient de a ne informa, este cunoașterea și apropierea de ceilalți. Mișcările sociale care se desfășoară în țară sunt un prilej rar de a aduce oameni împreună, de a-i lăsa să se cunoască, să definească obiective și să adere la valori comune. Tocmai scepticismul cronic este de vină în amânarea acestor mișcări pe parcursul ultimilor (mulți) ani – e lesne de observat că revendicările sunt aceleași, sau foarte apropiate, de cele formulate în anii 90. De ce tocmai acum această coagulare a unor nemulțumiri evidente de atâția ani? Poate pentru că a ajuns cuțitul până la os, poate pentru că inițiatorii sunt de data aceasta din afara arenei politice și n-au o problemă de credibilitate.
În acest context, încercările de politizare a acestor mișcări sunt pe cât de tentante pentru unii, pe atât de nocive și periculoase. Pentru că dacă se formează percepția că protestele sunt doar o manevră a unor anumite forțe politice, atunci întreaga mișcare este decredibilizată și, foarte probabil, se va sfârși fără un rezultat concret.
În fine, cel mai bun remediu pentru tratarea scepticismului cronic este, probabil, timpul. Vor mai trece câteva decenii până când vom putea face pace deplină cu trecutul, pentru a construi un viitor mai bun, bazat pe obiective și aspirații comune . Vom scapa atunci de obsesia securității și-a informatorilor, a trădătorilor și-a extremelor. Se vor cerne caracterele și adevărul, ca întotdeauna, va ieși la suprafață.
Dar înainte ca orice progres să fie posibil, va trebui să ne recăpătăm încrederea în noi înșine și în alții. Ajunge să privim în istorie și către exemplele de succes de astăzi: nimic nu este posibil fără încredere, speranță și optimism! Numai atunci, într-o bună zi, eliberați de obsesiile trecutului și de constrângerile scepticismului cronic, vom depăși ideea că mai mult succes pentru cineva înseamnă mai puține oportunități pentru altcineva. Numai atunci vom putea să construim împreună fără a distruge!
Ziua aceea nu poate fi departe. Ziua aceea va veni curând, pas cu pas.
PS Alin Fumurescu a scris de curând un articol foarte bun, pe o temă similară:http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/%E2%80%A6-prezumtia-de-buna-credinta-la-stanga-si-la-dreapta-72419.html
14.12.2011 11:43
Unitate și responsabilitate
Am avut onoarea de a susține acest discurs la Conferința Leadership Studențesc, organizată pe 10 decembrie 2011, la Washington D.C.
Distinşi oaspeţi, dragi prieteni,
În calitate de Președinte al Ligii Studenților Români din Străinătate, am deosebita onoare de a vă ura bun venit la deschiderea Conferinței Leadership Studențesc în SUA! În primul rând, doresc să îmi exprim deplina gratitudine, în numele întregii echipe de voluntari LSRS, pentru sprijinul constant și substanțial pe care l-am primit din partea Ambasadei României în Statele Unite. Acum un an și jumătate, unii dintre noi ne vedeam tot aici la lansarea oficială a Filialei LSRS-SUA. Iată că putem fi mândri încă o dată să regăsim o casă departe de casă, un colț de pământ românesc pe care ne simțim mai aproape de țară.
În același timp, vă mulțumesc pentru prezența dumneavoastră aici – invitați de onoare și studenți și absolvenți români – o prezență care conferă acestui eveniment o importanță aparte. Această conferință se desfășoară în primul rând sub semnul unității. Este un prilej rar și prețios de a aduna studenți și absolvenți români educați la cel mai înalt nivel în Statele Unite și de a construi noi punți între experții emergenți și cei consacrați ai diasporei românești.
La un nivel minim, întâlnirea noastră de astăzi va fi încă un pas înainte spre solidarizarea tinerilor români în jurul unor valori și idealuri comune – și nu-i puțin lucru! Prin această conferință, ca și prin nenumărate alte inițiative concrete, Liga noastră urmărește un obiectiv vital: coagularea studenților și absolvenților români de peste hotare într-o comunitate unită, de importanță strategică pentru dezvoltarea României. Mai mult, prin Forumul România Jună, care a avut loc vara trecută la București, cu sprijinul Băncii Naționale a României, LSRS a reunit pentru prima oară sub un proiect comun reprezentanți ai studenților și absolvenților români de pretutindeni – atât de peste hotare, cât și din țară.
În acest sens, continuăm să susținem premiza care a stat la baza Forumului România Jună și care motivează și reuniunea noastră de astăzi: în orizontul de timp 2030, generației tinere de astăzi îi va veni, inevitabil, rândul de a ocupa poziții de decizie în procesele de dezvoltare a României. Așadar, suntem noi pregătiți să ne asumăm construcția propriului nostru viitor? Mai mult, ne întrebăm cum va arăta România atunci când, peste ani, noi înșine vom preda ștafeta generațiilor următoare?
Sunt întrebări firești și simple, dar nu simpliste. La baza lor punem cele două principii fundamentale care, în opinia noastră, trebuie să caracterizeze eforturile generației noastre dacă vrem să avem o șansă în dezvoltarea României de mâine: UNITATEA și RESPONSABILITATEA.
Cred cu tărie că fiecare dintre noi este atașat profund de aceste două valori. Am amintit despre imperativul unității naționale și mai adaug doar atât: este suficient să privim la eșecurile ultimilor două decenii și să ne dăm seama că cea mai mare problemă a noastră, a românilor, în procesul de modernizare a țării a fost lipsa unității. Unitatea, democrația și patriotismul acela curat, fără excese naționaliste, sunt elemente fundamentale ale oricărui stat modern. Sperăm ca măcar generația noastră să-și poată asuma aceste valori, inclusiv mult blamata și devalorizata “dragoste de țară” care poate sta la baza sentimentului de unitate – pentru că altfel riscăm să distrugem mâine tot ceea ce am construit astăzi.
În egală măsură, promovăm ideea responsabilității individuale și colective care ne revine. Fără a ne asuma vreun merit special și fără ifose elitiste, să recunoaștem că fiecare dintre noi, cei prezenți aici, a primit de la viață mult și mult mai mult decât majoritatea tinerilor români –studiem la unele dintre cele mai bune școli din lume; muncim pentru cele mai inovative companii globale; trăim aici, în Statele Unite ale Americii, și învățăm să ne schimbăm mentalitatea de la cei care au perfecționat democrația și statul de drept.
Cei care au fost la România Jună își vor aminti acest citat: “Cui i s-a dat mult, i se va cere mult. Și cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult”. Și dacă ni se cere, avem responsabilitatea de a da ceva înapoi și de a da ceva înainte – vorba unei dragi participante aici prezente, pay it forward – țării noastre, României. Sunt convins că inclusiv acest sentiment al responsabilității ne-a îndemnat să ne adunăm astăzi aici și mai mult, ne îndeamnă în fiecare zi să păstrăm România aproape de noi și să încercăm să punem umărul, după puterile noastre, la un viitor mai bun pentru țară. Cunosc bine ceea ce fiecare dintre voi încearcă să facă pentru România — și sunt mereu impresionat de altruismul, dedicarea, profesionalismul și da, inclusiv patriotismul vostru.
Speranța noastră este ca această conferință să abordeze două teme majore: reorientarea spre România și diplomație publică românească în Statele Unite. Cred că nu mai trebuie să subliniem importanța lor. Fac o singură precizare: veți observa că am folosit cuvântul reorientare spre casă și nu întoarcere acasă pentru că în viziunea noastră putem contribui la lucruri pozitive pentru România de oriunde în lume. În plus, nimeni nu poate impune nimănui întoarcerea acasă și nici măcar întoarcerea spre casă. Nu-i o datorie, ci o alegere.
Fără a ne crea iluzia că după câteva ore de discuții vom rezolva cele două teme de discuție pe care le vom aborda, credem în continuare în utilitatea acestui demers. Sperăm că vor fi discuții libere, deschise și mai ales sperăm că la finalul zilei ne vom putea asuma împreună anumite proiecte concrete, fie că este vorba de noi modalități de promovare a imaginii României în SUA, fie că vom începe creionarea unui pachet de măsuri necesare pentru facilitarea contribuției tinerilor români din străinătate la procesele de dezvoltare a României.
Organizarea acestui eveniment nu ar fi fost posibilă fără sprijinul oferit de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. În mod special, doresc să mulțumesc încă o dată Domnului Ambasador Adrian Vierița, domnului Adrian Tudorache, și întregii echipe a Ambasadei.
Mulțumiri din suflet tuturor voluntarilor Ligii care au trudit în organizarea acestui eveniment – în mod special, domnului Dan Nechita, Secretar General LSRS, Dianei Hașegan, VP Proiecte LSRS, și întregii echipe LSRS-SUA (mulțumiri speciale lui Paul Marin pentru eforturile pe plan local).
Mulțumesc mult și colegilor noștri din România care au trudit de la distanță pentru a face din această conferință un succes — Dragoș Roibu, Sorana Șerban, Adina Vințan, Maria-Magdalena Manea, Diana Arhir și alți dragi colegi pe care îi avem alături astăzi, cu sufletul.
Vă mulțumesc tuturor, din nou, pentru participare și declar deschise lucrările conferinței Leadership Studențesc în SUA!
1.12.2011 11:39
La mulți ani, dulce Românie!
La mulți ani, Români! La mulți ani, România! Oriunde am fi în lumea largă, se cuvine astăzi pe 1 decembrie să ne gândim la cei ce au fost, la cei ce sunt și la cei ce vor fi români adevărați!
Dacă înaintașii noștri au făcut sacrificiul suprem ca astăzi să trăim liberi și să avem o țară, ce vom face noi pentru a ne ridica la înălțimea exemplului lor?
“Hai Români, lumea ne vede România-n noi se-ncrede Că de-acum românu-n lume Va fi vrednic de-al său nume!”
13.8.2011 11:37
Un cântec
The Impossible Dream
(Man of La Mancha, 1972)
“To dream the impossible dream
To fight the unbeatable foe
To bear the unbearable sorrow
To run where the brave dare not go
To right the unrightable wrong
To be better far than you are
To try when your arms are too weary
The reach the unreachable star
This is my quest, to follow that star
No matter how hopeless,
No matter how far
To fight for the right
Without question or pause
To be willing to march into hell
For a heavenly cause
And I know if I’ll only be true
To this glorious quest
That my heart will be peaceful and calm
When I’m laid to my rest
And the world would be better for this
That one man scorned and covered with scars
Still strove with his last ounce of courage
To reach the unreachable star!”
21.6.2011 11:33
România liderilor
“Un dezastru.” Sunt cuvintele pe care le aud cel mai des când întreb despre situația generală din România. Același lucru mi se întâmplă de câte ori ajung acasă, încă de pe aeroportul Otopeni, ba chiar încă din escală. Entuziasmul meu, pornit dintr-un dor de casă dozat pe parcursul a câteva luni de depărtare, se lovește mereu de un zid invizibil, dar imposibil de trecut, al cinismului și deziluziei.
“Optimismul și idealismul sunt pentru cei naivi. Să revenim la realitate.” Astfel mă invită marea majoritate a interlocutorilor mei să mă alătur corului general care deplânge soarta României! Să ne înțelegem: au toate motivele să o facă după ce timp de 20 de ani au tot sperat în miracole, transformate rapid în noi dezamăgiri crunte. Acum pare că totul este pierdut. Nu mai credem, probabil, nici în forța benefică a trecerii timpului, din moment ce noi și noi valuri de mediocritate și corupție iau cu asalt România în fiecare zi. Mai mult, acești noi pretendenți au pretenții mari, ambiții și orgolii nemăsurate și sunt de un egoism dus la extrem. Când se va termina oare acest coșmar?
O scurtă paranteză. Nu vreau să spun că România ultimilor decenii nu a realizat nimic. Ar fi o mare păcăleală. Se fac progrese în multe domenii importante, de multe ori inițiate de mediul privat, din când în când și de instituțiile publice. Chiar și această distribuție a efortului și meritelor pare normală, având în vedere idealul post-comunist de a construi o economie de piață funcțională, cu un rol redus pentru actorii din mediul public.
Și totuși, anumite funcții vitale ale democrației românești nu pot fi îndeplinite decât prin instituțiile formale ale Statului Român. Pe acea direcție, realizările de până în prezent sunt minimale nu în termeni absoluți, ci în comparație cu potențialul țării noastre. A ignora aceasta dură realitate ar fi o mare greșeală, fie și numai din simplul dar esențialul motiv că societatea românească o resimte în mod profund.
Date agregate pe perioada 1995-2007 ne plasează pe ultimele locuri ca nivel mediu al “fericirii”. Firește, metodologia acestor cercetări rămâne dubioasă. Dar în același timp anectodele “de pe teren” — discuțiile pe care le aud și pe care le port cu oameni de acasă — sunt extrem de relevante și indică aceeași tristă realitate.
Așadar, avem o problemă. O lungă introducere pentru o concluzie aparent banală, dar necesară în condițiile în care încă sunt voci puternice în România care refuză să accepte inclusiv această evidentă realitate, trâmbițând în schimb diverse “realizări” ale epocii noastre.
Problema reală și de departe cea mai gravă este în fapt lipsa soluțiilor. O dată, pentru că nu căutăm destul. Se întâmplă, de pildă, în destule analize politice și economice pe care le citesc în presă, care se rezumă la identificarea unor grave probleme pentru România însă nu reușesc să facă pasul esențial spre oferirea unor posibile soluții viabile. Perceperea acestei realități stă la baza unui proiect LSRS pe care dorim să-l lansăm în curând și care se va concentra pe identificarea soluțiilor, pe o structrură extrem de simplă: enunțarea problemei; propunerea unor soluții; dezbateri publice online și apoi promovarea recomandărilor optime.
În fine, întorcându-ma la nivelul general, nu găsim soluții și pentru că atunci când căutăm nu o facem unde trebuie. Suferim de obsesia “liderului providențial”. Avem impresia că numai o singură persoană – în general, un “el” – ne va putea salva din situația disperată în care ne aflăm. Să fim sinceri măcar cu noi înșine: căutăm un “lider maximo” de peste două decenii, orbește și mai ales din patru în patru ani. Este și caracteristica istoriei noastre recente, în care câțiva lideri au jucat într-adevăr un rol fundamental pentru soarta întregului nostru popor, de la Regele Carol I până la Carol al II-lea, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu.
Desigur, acești lideri nu au acționat singuri ci s-au bazat pe sisteme de suport complexe, pe zeci, sute și chiar mii de alte persoane mai mult sau mai puțin competente. Dar lentila istorică prin care privim – acea oglindă retrovizoare care aparent clarifică lucrurile – îi propulsează pe diverșii protagoniști în posturi de semi-zei, care poartă întreaga răspundere pentru ce au făcut bine și rău. Ajută și faptul că unii dintre acești lideri au demonstrat puternice tendințe dictatoriale, așadar se încadrează perfect în tipologia de salvator/demon al națiunii.
Și evident, de multe ori acești lideri chiar au avut puteri excepționale. Istoria noastră a fost scrisă în bună măsură de faptele lor. De altfel, nu sunt deloc adeptul teoriei că oamenii nu contează în istorie și totul este determinat de niște forțe care depășesc abilitățile unor simpli indivizi. Rămâne totuși o întrebare esențială: mai are astăzi sens căutarea unui singur lider excepțional? Sau suntem în fața unor transformări atât de profunde încât, în contextul actual, această căutare perpetuă a ultimilor decenii trebuie înlocuită de un demers mai logic, adaptat vremurilor în care trăim?
Nu am un răspuns definitiv, însă probabil intuiți deja că nu cred în utilitatea căutării unui lider suprem, a unui salvator național care să urnească de unul singur sau de una singură muntele nepăsării, al corupției și al deziluziilor.
Trăim în era Facebook și Twitter. Se bate destul monedă pe asta și n-aș vrea să-i dau o importanță nemeritată. Dar totuși este util să constatăm puterea acestor canale sociale în fața unor “lideri” de genul celor din Africa de Nord. Zile și luni la rândul, mișcările de protest din regiune nu au avut “o față” proeminentă, nu au avut un singur lider. Caracterul lor special constă tocmai în natura lor pur colectivă, inclusiv pe parcursul primilor pași, esențiali.
Revenind acasă, aș sugera că se aplică aceleași reguli impuse de noul mod în care oamenii pot acționa și interacționa. Un singur om – chiar și providențial – nu ar putea pune în mișcare profundele procese de reformă de care are atâta nevoie România. Mijloacele de comunicare în masă au transformat lumea politicilor publice într-un maraton continuu, 24/7. Într-un sistem democratic, presiunile sociale în toate formele lor se pot manifesta în voie, în permanență, ceea ce este bine. În același timp, expunerea constantă în fața opiniei publice înseamnă și dificultăți mai mari în adoptarea și apoi implementarea reformelor.
Reala modernizare a țării se va realiza numai prin sacrificii individuale și colective, iar în condiții de relativă stabilitate și pace un singur lider nu va mai putea mișca întreaga națiune în aceeași direcție. Nu avem nevoie de un singur lider – avem nevoie de o întreagă generație de lideri. Pentru a-i mobiliza pe toți va fi nevoie de policymakers inteligenți, care să promoveze acești oameni foarte competenți și să renunțe la mentalitățile axate pe ierarhii verticale, rigide.
România de mâine trebuie să fie România liderilor -acei lideri care au atât capacitatea cât șicaracterul de a conduce. Căutările disperate pentru salvatorul național se pot opri aici. Dacă va fi să îndreptăm răul din Țară și să răspundem eficient la marile provocări regionale și globale ale erei noastre trebuie să ne reorientăm rapid spre identificarea unor adevărate batalioane de lideri.
Vestea proastă este că deja am pierdut foarte mult timp. Vestea bună este că România beneficiază (încă!) de resurse umane cu totul speciale. Practic cea mai mare bogăție a Țării noastre sunt Oamenii – cu “O” de tipar. Desigur, pentru a se naște și pentru a crește în condiții optime, România liderilor trebuie mai întâi să scape de corupți și de mediocri, poate mai ales de cei câțiva impostori din rândul generației tinere care rămân înfometați, incompetenți, dar bine înfipți.
Până atunci, aceasta-i legea: “Să nu ne plecăm genunchii niciodată, nimic nu e pierdut!” (mulțumesc prietenului meu drag, Costin Elefteriu, pentru transmiterea acestui memorabil discurs).