Author: Sebastian Burduja

Remediu la coronavirusarea României: ca să trecem prin această criză, avem nevoie de un cocktail de responsabilitate, solidaritate și creativitate

Sunt zile complicate și nopți neliniștite. Și sunt sigur că asta e valabil pentru mulți români, care se tem de ceea ce este și mai ales de ceea ce va urma. Unii exploatează asta: pentru voturi, like-uri, sau audiență. Mă obsedează însă câteva cuvinte, rostite solemn de la cea mai înaltă tribună a lumii acum aproape 90 de ani: „Singurul lucru de care trebuie sa ne fie frică este însăși frica” (The only thing we have to fear is fear itself).

Pe 4 martie 1933, Franklin D. Roosevelt (FDR) prelua mandatul de președinte al SUA într-un moment foarte greu al țării și al întregii lumi. FDR a condus țara prin marea criză economică și Al Doilea Război Mondial, dar discursul său de inaugurare a fost definitoriu pentru tot ce a urmat și a rămas în memoria colectivă: un lider puternic și curajos, care a dat speranță Americii și lumii libere atunci când acestea aveau cea mai mare nevoie de asta.

Astăzi sigura certitudine a devenit faptul că trăim într-o lume plină de incertitudini. Paradigma în care suntem astăzi nu mai seamănă cu cea de ieri. Iar cea de mâine va fi complet diferită. Multe informații, multe necunoscute, multe situații cu care nimeni, nicăieri în lume, nu s-a confruntat până acum. Aceasta este realitatea, în fața căreia avem doua variante: lăsăm frica să ne paralizeze sau o transformăm în responsabilitate, solidaritate și creativitate.  

România la răscruce: ultima şansă

După trei decenii în care am rătăcit – adesea bezmetici – pe drumul cu ceaţă prin tranziţie, testând şi experimentând diverse variante de capitalism sau democraţie după modelul „ca la noi la nimenea”, suntem la răscruce de drumuri.

Pe de o parte, putem continua pe acelaşi drum. Fără garanţia că e cel bun. De fapt, cu prea multe indicatoare care ne avertizează că trebuie să ne punem toate centurile de siguranţă şi să ne pregătim de gropi, obstacole şi drumuri închise. Pe de altă parte, după un viraj care pare cam abrupt, putem reuşi să intrăm pe un drum nou, luminat, fără ceaţă şi care ne poate duce spre destinaţia la care visăm cu toţii: România 3D – demnă, democratică şi dezvoltată.

Am citit şi auzit în spaţiul public nenumărate teorii privind scenariul alegerilor anticipate care se preconizează. E drept că nu e un proces simplu. E drept şi că ar fi o premieră pe scena politică românească de după 1989, motiv pentru care sunt multe necunoscute. Dar de aici şi până la manipulările jenante legate blaturi inventate, false probleme sau neconstituţionalităţi, văicăreli şi bocete, e cale lungă. Ce ştim cu siguranţă acum e ca alegerile anticipate sunt singura soluţie ca România să nu mai irosească nici măcar o secundă din şansa unei noi perspective. Anticipatele dorite de români de ani de zile.  De ce spun că anticipatele sunt cea mai buna soluţie? 10 argumente dintr-o listă foarte lungă:

1. În acest moment, România este ţinută captivă de un PSD majoritar în Parlament, deşi votul românilor a dat un verdict foarte clar anul trecut, la europarlamentare, referendum şi prezidenţiale: #româniafărăPSD.
2. Poporul este astăzi nereprezentat în Parlament. Anticipatele redau puterea poporului, care are dreptul să aleagă cine conduce România spre dezvoltare.
3. Niciun proiect pe termen lung nu poate fi implementat cât timp Parlamentul este ţinut captiv de PSD. Fiecare zi înseamnă o grenadă populistă aruncată spre bugetul României şi spre guvernul PNL.
4. Alegerile anticipate asigură buna guvernare. Simplu.
5. PSD are doar preocupări toxice şi retrograde. Singurul lor interes este de a-şi satisface interesele proprii şi ale clienţilor de partid. Contrar intereselor românilor.
6. Actuala configuraţie a Parlamentului permite PSD să blocheze decizii importante şi să influenţeze agenda publică.
7. Anticipatele reprezintă dorinţa majorităţii românilor, manifestată încă din 2017, de la protestele masive împotriva abuzurilor PSD. Mai ţineţi minte pancartele care solicitau alegeri anticipate? Erau multe în nopţile reci de după „noaptea ca hoţii”.
8. Românii au nevoie de un Parlament care să îi reprezinte, să fie în slujba lor, nu împotriva lor. Parlamentul trebuie recredibilizat – nu degeaba are cotă de încredere de sub 10% în rândul românilor. Anticipatele sunt primul pas în acest sens.
9. Anticipatele sunt şansa României de modernizare, de aşezare pe un drum occidental în orizontul de timp 2024-2030, după 3 decenii de tranziţie, cu toate ezitările de rigoare.
10. Orice amânare a alegerilor este o frână în calea unei guvernări eficiente, care să repare tot răul făcut de PSD. România nu mai are timp de pierdut. Nu e un proces simplu, e clar.

Nu degeaba ar fi o premieră în istoria recentă. Tocmai de aceea devine tot mai acută nevoia de reforma constituţională, prin care preşedintele, ales direct de cetăţenii României, să poată dizolva parlamentul în situaţii absolut necesare. Tema acestei reforme nu trebuie să dispară de pe agenda publică, indiferent cum se va tranşa situaţia actuală.

Revenind la anticipate, e tot mai clar că împotriva acestui scenariu sunt doar cei cărora le este frică de votul românilor, pentru că ştiu că nu mai au nicio şansă. Cei care au transformat încrederea cetăţenilor într-un mandat limitat doar la interese proprii şi care acum ar face orice doar ca să mai tragă de privilegiile actuale.

Partidul Naţional Liberal a fost primul partid care a vorbit despre alegeri anticipate. Ne menţinem promisiunea şi vom face tot posibilul să redăm puterea poporului. Oricât de greu şi cu oricâte riscuri de imagine vine la pachet acest angajament. Da, nu e simplu de explicat de ce nu vom vota guvernul PNL-Ludovic Orban de două ori consecutiv, un guvern care a fost probabil cel mai performant de după 1989, realizând într-un timp de numai trei luni cât altele nu au făcut în ani de zile. Nu e simplu şi nici confortabil, dar e necesar.

Suntem aici, în faţa cetăţenilor, ca să le reprezentăm interesele. Şi astăzi, poate mai mult ca oricând, nu mai este loc pentru calcule politicianiste, pentru proiecţii de cifre electorale, pentru ezitări. Aşa cum nu a fost loc de laşitate când ne-am asumat guvernarea, aşa facem acum ceea ce trebuie mergând înainte cu alegerile anticipate.

Mai mult decât atât, soluţia anticipatelor a fost inclusă şi în protocoalele de susţinere a guvernului Orban 1, încheiate cu o anumiţi parteneri politici imediat după demiterea guvernului Dăncilă printr-o moţiune de cenzură care va rămâne în istorie. Parteneri care astăzi, însă, aleg calea conspiraţionistă şi vor cu orice preţ să ciupească voturi cu teorii şi declaraţii care fac rău României. Fix acum, când e nevoie de unitate şi de implicare civică mai mult ca oricând. Când riscăm să pierdem şansa la o scenă politică aliniată cu dorinţa cetăţenilor.

„Da, suntem la răscruce. Ce vom alege: drumul spre prăpastie sau drumul spre prosperitate? Reforma marilor sisteme publice sau continuarea politicii privilegiaţilor, impostorilor şi pilelor? Un stat în slujba cetăţenilor sau cetăţeni în slujba statului? Libertate şi dezvoltare sau lanţuri şi sărăcie lucie? De fapt, în acest punct nu mai e o chestiune de alegere, ci de asumare.”

Cetăţenii au spus ce vor, noi avem datoria să ne punem centurile şi să luăm virajul cu încredere că suntem pe drumul cel bun. Să renunţăm la orgolii politice şi să dăm României şansa pe care o merită. Acum sau niciodată, e timpul să ieşim din beznă. 

2020: Anul in care Romania da examenul maturitatii

2019 a fost anul trezirii si asumarii democratiei castigate prin sange. Anul in care romanii au inteles ca abuzurile si derapajele se taxeaza cel mai usor prin vot, iar libertatea se poate pierde intr-o clipa. In 2020, trebuie sa demonstram ca revolutia civismului romanesc nu a fost doar un accident. Este examenul maturitatii, care cere intelepciune, cumpatare si rabdare, pentru ca binele are nevoie de timp ca sa repare ce a lasat raul in urma.

Deloc intamplator, la trei “brucani” de la Revolutie, poporul a inteles ca este singurul responsabil pentru cei care ne conduc: deopotriva prin vot si prin neprezentare, soarta tarii este in mainile noastre. Nu a fost o revelatie usoara. A venit dupa tragedii care nu ar fi trebuit sa se intample, dupa derapaje majore ale unor indivizi ajunsi conjunctural in fruntea tarii, apoi dupa gratii, dupa o inversare flagranta a valorilor in societate, din cauza unor impostori care au primit prea multa putere.

Poate asa trebuia sa fie. Pana la urma, unde sa vina lumina daca nu intr-o bezna a imposturii, incompetentei si hotiei? In 2019, romani din tara si din toata lumea au scris istorie prin prezenta masiva la vot. Istorie care trebuie sa continue si in 2020, ca misiunea sa fie completa.

Caci mai sunt doua randuri de alegeri, ambele la fel de importante, care vor defini urmatoarele administratii locale si Parlamentul Romaniei. Rezultatul depinde de ce va face Romania la examenul maturitatii, unul pe care l-am mai picat in trecut (ultima data in 2016).

In aceasta perspectiva, ma ingrijoreaza profund nerabdarea, intoleranta, ignoranta si calculele politicianiste ale unor forte politice. Pe de-o parte, cetateni care au rezistat ani la rand cu o guvernare toxica si au infruntat cu stoicism masuri luate pe genunchi cer acum miracole peste noapte.

Acestia sunt fie din zona PSD (“era mai bine cu Dancila-Dragnea”), fie activisti ai unor partide de opozitie care au fugit de guvernare si acum speculeaza nerabdarea fireasca a romanilor, fie cetateni onesti dar complet dezamagiti (“nimic nu se mai poate face in tara asta”) sau pur si simplu satui sa mai astepte (“ce tot face noul guvern?!”). O parte dintre ei nu inteleg ecuatia unui guvern cu doar 20% sprijin in Parlament, o parte se fac ca nu o inteleg.

Cert este ca anumite lucruri se pot face, mai repede sau mai greu, unele se pot face doar partial, iar unele nu se pot face deloc in actualul context. Tineti minte un singur numar: 46,5%. Atat a primit in parlament PSD de unul singur dupa votul romanilor din 2016 – mai bine zis, dupa absenta la vot.

Examenul maturitatii cere insa intelepciune. Dupa ani de improvizatii si carpeli dupa ureche, e momentul sa apreciem un alt fel de mod de a conduce tara: unul responsabil, asezat, cu decizii asumate si transparente. Trebuie sa intelegem ca orice masura, oricat de buna ar putea fi, daca nu e luata dupa analize temeinice si consultari, poate genera panica si haos. Ca poti sa faci rau vrand sa faci bine. Si ca una este sa iti dai cu parerea de pe margine si alta este sa fii in arena, sa ai acces la toate datele problemelor, sa intelegi cati oameni ar putea fi afectati si sa trebuiasca sa gasesti cea mai buna solutie pentru fiecare in parte.

Si totusi, s-au intamplat multe lucruri in ultima luna si jumatate de guvernare liberala. Cateva exemple rapide. Intram in 2020 cu buget, fara split TVA si fara majoritatea masurilor devastatoare pentru economie introduse de PSD prin OUG 114. Pietele financiare si investitorii au incredere in acest guvern, deficitul a fost acoperit cu imprumuturi la dobanzi in scadere, ceea ce spune totul.

S-au rezolvat, rand pe rand, cerinte importante ale electoratului: abrogarea recursului compensatoriu, desecretizarea dosarului 10 august, masuri urgente pentru stoparea defrisarilor si exporturilor ilegale de lemn. Urmeaza pensiile speciale si alegerile locale in doua tururi, pentru care PNL are proiecte in Parlament, dar si Sectia Speciala, unde a fost depus deja un memorandum privind desfiintarea. In plus, guvernul a functionat, ceea ce in sine este o performanta dupa prapadul ultimilor ani: salariile si pensiile au fost platite la timp, facturile au fost achitate (inclusiv din urma), investitiile au fost deblocate, drepturile cetatenilor au fost respectate.

Nerabdarea este de inteles, dar maturitatea cere sa intelegem cu totii constrangerile firesti ale unui guvern care patineaza pe o gheata foarte, foarte subtire: o majoritate fragila in Parlament, negocieri permanente cu parteneri politici sensibili, cu cerinte uneori total opuse si mult, mult rau de indreptat rapid.

Ce va fi in 2020? Va fi bine – si nu e doar un slogan. Desi sunt un optimist incurabil, stiu si pe ce ma bazez, chiar daca voi fi acuzat de subiectivism. Pe de-o parte, ma bazez pe oamenii care sunt acum in guvern, pe care ii cunosc personal si stiu foarte bine ca muncesc zi si noapte pentru a lasa in urma o tara mai buna. In acest ritm nebun de lucru, se mai intampla si greseli. E normal, politica e facuta de oameni. Conteaza insa ca exista integritate, bune intentii, competenta si disponibilitate de a asculta si de a indrepta. Pe fundamentul acestor principii, cred ca asistam, intr-un timp foarte scurt si in conditii extrem de complicate, la cel mai performant act de guvernare pe care l-a avut Romania in ultimele trei decenii.

Obiectivul principal a fost si ramane readucerea normalitatii in activitatea guvernamentala prin ritmul de lucru, dar si printr-un alt tip de atitudine in rezolvarea problemelor. Si aici cred ca putem spune, ca bilant de etapa: misiune indeplinita.

Totodata, ma bazez pe intelepciunea romanilor care vad dincolo de fake news si de politicianisme ieftine. Romanii inteleg situatia grava in care tara a fost lasata acum cateva luni de zile, dar si faptul ca nimic major nu s-a schimbat (inca) in parlament.

Sunt convins ca borna 2020 va insemna astfel trecerea cu brio a examenului de maturitate pentru Romania libera. Cu o guvernare stabila, performanta si corecta, in orizontul 2020-2030 putem (re) construi o tara cu adevarat normala, o tara in care sa reunim milioanele de familii de romani imprastiate azi in lumea larga. La multi ani, romani! La multi ani, Romania!

Dor de tine. Revoluţia întoarcerii acasă

Zile de Crăciun. Oraşul e împodobit, oamenii intră şi ies grăbiţi din magazine, zâmbesc şi se plimbă în familie. Te întorci grăbit spre camera închiriată în urmă cu doi ani şi jumătate, când ai plecat din România. Ai cumpărat câte ceva de mâncare de la magazinul acela cu produse est-europene, ca să-ţi amintească de casă. 

Te consolezi cu gândul că e doar o zi… de poimâine te întorci la muncă. Ajungi acasă, îţi suni familia pe video, le spui că eşti bine, doar puţin obosit. Că e mai bine aşa, erau prea scumpe biletele de avion în perioada sărbătorilor şi mai bine pui deoparte acei bani.

Dar după ce termini apelul, simţi lacrimi de dor, pe care ai vrea să le ignori. Ţi-e dor de acasă, de mirosul de cozonaci şi sarmale. De zăpada de pe uliţă unde petreceai toată ziua cu prietenii, de colindători, de serile la gura sobei. Ţi-e dor de mama şi de mâinile ei care au trudit zile întregi ca totul să fie perfect. De tata şi de vocea lui, cu rotocoalele ei în aerul îngheţat de iarnă.

Aceasta este povestea lui Ionuţ, din Spania. Şi a Mariei, din Italia. A lui Traian, din Germania. Şi a Ioanei, din Anglia. Este povestea a milioane de români care sunt plecaţi din ţară, care trăiesc în fiecare zi cu dorul de casă şi de familie. 

Crăciunul trece repede, dar dorul nu. Dorul rămâne acolo, în tine, în fiecare zi. Oricât de mult îţi doreşti să nu mai fie…Dorul, intraductibil şi aproape imposibil de definit dincolo de ceea ce simţim. „Valul este dorul mării de a săruta ţărmul” (Lucian Blaga).

Statisticile despre migraţie sunt dure, oricum ar fi privite. Am spus-o de multe ori: România trece prin cea mai gravă criză a ultimelor 3 decenii, iar aceasta este criza milioanelor de români alungaţi din ţara lor de hoţie, de sărăcie, de impostură, de cinism.

3 din 10 români apţi de muncă lucrează în străinătate. 250.000 de copii cresc singuri acasă, în România, numărând zilele până când îşi vor revedea părinţii plecaţi la muncă. Serile adorm cu capul pe o pernă udă de lacrimi, iar copilăria lor trece prea repede. Undeva, în alt colţ de lume, părinţii lor plâng şi ei de dorul celor care cresc fără ei. 

Doar în ultimul an au emigrat aproape 203.000 de români. Record absolut. Aproape 6 milioane de români au plecat, în ultimele 3 decenii, din România. În 2018, creşterea ritmului migraţiei ne plasă pe locul al doilea din lume după Siria. Un raport OCDE din luna iulie ne spune că diaspora românească este a cincea cea mai mare din lume.

Ne-au plecat tinerii, forţa de muncă, oamenii curajoşi, antreprenorii. Au lăsat în urma lor sate şi oraşe pustii, îmbătrânite, copii singuri acasă. Ce poate fi mai greu decât să-ţi rupi rădăcinile, să-ţi spargi familia, să-ţi laşi în urmă casa şi tot ce ai mai scump? Îşi dă cineva cu adevărat seama ce sacrificiu suprem fac aceşti români? Şi-a pus cineva problema că trebuie să le fi ajuns cuţitul la os, ba chiar să fi trecut prin os, dacă au ajuns să plece din propria lor ţară?

La 30 de ani de la revoluţia întoarcerii la democraţie, România are nevoie de o nouă revoluţie: revoluţia întoarcerii acasă. Am primit, în ultima perioadă, enorm de multe mesaje de la români care s-au întors acasă, care au luat decizia şi urmează să revină sau care visează la acest moment, chiar dacă nu e deloc uşor. Le spun acelaşi lucru tuturor: doar România e acasă.

De la toate mesajele primite a apărut ideea campaniei Dor de tine (www.dordetine.ro) – vrem să inspirăm români din toată lumea să ia decizia întoarcerii acasă. Iar numele campaniei a fost inspirat de mesajul Mi-e dor de tine, proiectat pe podul Elisabeta din Londra, devenit viral.

Ce presupune campania Dor de tine? Vrem să îi găsim pe curajoşii care au făcut-o deja şi să le spunem povestea. Credem în puterea exemplului. Credem în miracole. Credem în revoluţia întoarcerii acasă. Nu pentru că ar fi simplu, ci pentru că este ceea ce trebuie să se întâmple pentru ca această ţară să se ridice. 

Şi nu ar fi prima dată. Până la urmă, România modernă s-a născut odată cu generaţia paşoptistă – tineri şi foarte tineri care au plecat în străinătate, au studiat şi muncit acolo, şi s-au întors apoi acasă, luptând şi reuşind să facă o ţară. La o altă scară, istoria s-a repetat în 2014 cu #diasporavotează, dar mai ales pe 10 august 2018 şi apoi pe 26 mai 2019 şi la prezidenţialele recent încheiate. Diaspora a schimbat cursul istoriei României şi l-a schimbat în bine, fără doar şi poate. E timpul pentru #diasporaacasa. Definitiv. Despre asta e vorba în campania dor de tine. Vrem să îi ajutăm să ia decizia întoarcerii acasă pe cei care îşi doresc asta, dar încă ezită. Vrem să creştem o comunitate în care să alinăm dorul, să spunem poveşti şi să îndeplinim visuri. Vrem să fie cool să ne întoarcem acasă cu toţii, nu să fim compătimiţi sau jigniţi. Orice român întors acasă e un câştig imens pentru România şi pentru toţi românii.

În final, o scurtă poveste personală. Acum patru ani m-am întors acasă. Am renunţat la o carieră premiată în cadrul Băncii Mondiale la Washington. Mai mult, mi-am convins şi soţia, o americancă get-beget, să vină în România şi să creadă în acest vis al întoarcerii acasă. Nu cred că a trecut zi lăsată de Dumnezeu să nu auzim replici de genul: „ce căutaţi aici?” / „sunteţi înapoiaţi” / „de ce v-aţi întors?” / „sunteţi nebuni”.

De la o vreme, răspunsul meu e unul singur. Da, suntem nebuni. Nebuni de România. În căutare de alţi nebuni de România. 

”Pentru că măsura unei vieţi este, după mine, ceea ce laşi în urmă pentru ceilalţi. Şi unde să laşi dacă nu în ţara ta? Şi pentru cine să laşi dacă nu pentru neamul tău? Şi când să laşi dacă nu acum, când România are atâta nevoie de noi toţi?”

Indiferent ce voi face, visul meu rămâne România în care toţi cei plecaţi se întorc şi din care nimeni nu mai vrea să plece. Pare imposibil, dar nu este! Aşa că vă lansez această  provocare: haideţi acasă, dragi români de pretutindeni. Cine o acceptă? Crăciunul trece repede, dar dorul nu. Dorul de casă rămâne acolo, în tine, în fiecare zi. Oricât de mult îţi doreşti să nu mai fie… Dorul, intraductibil şi aproape imposibil de definit dincolo de ceea ce simţim. „Valul este dorul mării de a săruta ţărmul” (Lucian Blaga).

Trei decenii de la primul „li-ber-ta-te”, scăldat în sânge. A meritat?

O duminică de iarnă blândă, chiar cu câteva raze de soare, aruncate peste griul locului, peste lacrimi şi morminte. Alei drepte şi îngrijite, flori care rezistă temperaturilor scăzute, flăcări timide ale unor lumânări aprinse de curând. Şi multe poveşti scrise din inimi frânte de dureri şi sparte de dor.

Cimitirul Eroilor Revoluţiei: un loc în care ar trebui să mergem mai des, ca să nu uităm. Unde ar trebui să ne ducem copiii, chiar dacă nu au trăit acele vremuri, şi să le povestim despre eroii cărora le datorăm România de astăzi. Destinaţie obligatorie pentru luptătorii de libertate de azi şi de mâine, la căpătâiul celor de ieri.

Acum 30 de ani şi câteva zile, la Timişoara, s-a strigat „LI-BER-TA-TE” pentru prima dată. Ceea ce în faţa unui regim tiranic şi opresiv părea să fie un act de nebunie s-a dovedit începutul a ceea ce numim astăzi cea mai sângeroasă dintre revoltele anticomuniste din Europa. 

Cine a strigat? Nu se ştie. „Cineva într-un colţ”. Dar nici nu mai contează. Flacăra aprinsă la Timişoara s-a răspândit rapid. Au urmat zile şi nopţi grele, cu mii de morţi şi răniţi. Mii de părinţi şi-au jelit copiii în zilele de Crăciun ale anului 1989 şi mii de copii nu au mai putut să creadă în miracole. Durerile lor sunt infinite, iar singura justificare ar fi un răspuns pozitiv la întrebarea: a meritat jertfa?

Acum 30 de ani, românii trăiau primul Crăciun liber, după 45 de ani, dar marcat de sacrificiul suprem al celor dragi lor, care au ales să lupte pentru libertate, pentru ei şi pentru noi toţi. Undeva, cândva, două surori sfâşiate de durere scriu în lacrimi aceste versuri şi le lasă testament pe crucea tatălui lor, undeva în ultimul şir de morminte din Cimitirul Eroilor Revoluţiei, ca să luăm aminte. Nu cred să existe om care să le poată citi fără să se cutremure: „În loc de pomul de Crăciun în casă / Aveam pe tăticul în sicriu pe masă / Şi-n loc să auzim colindând / Ne-am dus tăticul la mormânt.”

…Unde suntem după trei decenii? Sigur suntem „mai bine”, dar suficient de bine cât să fi meritat sângele fraţilor noştri? Nu încape îndoială că România a făcut progrese majore. Dar sunt încă cifre seci care ne arată că nu am făcut chiar totul bine. Las aici doar cinci:

1. Unul din 10 copii în satele României se culcă seara flămând. 
2. Un român din 3 este expus în continuare riscului de sărăcie şi excluziune socială.
3. România are cea mai mare rată de sărăcie a persoanelor încadrate în muncă din UE. 49,2 % din populaţia României are încă toaleta în curte. 
4. În România mor, anual, 1.500 de copii cu vârste mai mici de un an.
5. Alţi 2.000 au mai puţin de cinci ani. Sunt cifrele care menţin ţara noastră pe primul loc în clasamentul mortalităţii infantile din Europa. Cele mai multe cazuri de deces sunt în zonele rurale.

Mai avem multe de făcut. Dar cel mai important, pentru că fără asta nimic bun nu este posibil: să nu uităm. Să păstrăm darul pe care aceşti eroi, prin jertfa lor, ni l-au făcut: libertatea. Libertatea strigată de ei din adâncul sufletului şi câştigată cu sânge. Libertatea în care au crezut până în ultima clipă cu îndârjire. Suntem datori lor şi nouă, cei mai norocoşi, care suntem încă aici, să luptăm pentru ea. 

Poate ar trebui să ne întrebăm în fiecare zi dacă aceşti eroi, de acolo din ceruri, cred că jertfa lor a meritat. Dacă sacrificiul lor a fost pentru o ţară părăsită de milioane de cetăţeni, îmbătrânită şi în care mult prea mulţi copii adorm flămânzi şi cu părinţii plecaţi să-şi câştige pâinea printre străini. Dacă alegerile făcute de noi, datorită lor, au fost întotdeauna cele mai bune. Şi dacă nu, ce am învăţat? Ce vom face data viitoare? 

Oare ce simt familiile acestor eroi, copii şi părinţi rămaşi în urmă, când vinovaţii încă nu sunt pedepsiţi, 30 de ani mai târziu? Ce spune asta despre acest popor, despre noi toţi?

Nu deţin adevărul absolut şi nici nu cred în soluţii miraculoase. Ştiu doar că eu voi vizita mai des Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Voi reciti poveştile lor, voi aprinde o lumânare şi voi încerca să le cinstesc jertfa aşa cum pot: implicându-mă. Voi continua să ies la vot de fiecare dată, să fac tot ce pot să las în urma mea o lume mai bună, să dau tot ce am mai bun şi să pun la bătaie tot ce ştiu, în slujba ţării. În ciuda celor care judecă fără să ştie sau a celor care aruncă pietre şi noroi spre mine şi familia mea. „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”.

Acum 30 de ani, înainte de a pleca la Universitate, un tânăr i-a spus mamei sale, care îl ruga să nu iasă, că trebuie să o facă. Şi că fiecare dintre noi avem un tren al vieţii, trebuie doar să ştim când să ne urcăm în el. Avea puţin peste 20 de ani şi trenul lui a fost oprit de un glonţ fatal. Visul a rămas însă scris pe o cruce de marmură şi în cărţile de istorie.

Datorită lui şi tuturor eroilor Revoluţiei Române din decembrie 1989, România a prins trenul libertăţii. Ca să nu deraieze, depinde doar de noi să ne amintim de cei care ne-au dat această şansă cu preţul vieţii lor şi să le urmăm exemplul de curaj şi de dragoste de ţară. La luptă deci, pentru libertate, în fiecare clipă!

Lecţii de politică de la firul ierbii

Rândurile care urmează au şi nu au legătură cu politica. Mi-a luat ceva să le scriu, lăsând să se decanteze lecţiile unor zile lungi şi nopţi scurte din ultima perioadă.

Campania electorală, făcută aşa cum trebuie, pe stradă, la firul ierbii, este cea mai bună lecţie de politică pe bune pe care o putem primi. În afara zonei de confort şi a bulei din social media, interacţiunea cu oamenii schimbă radical modul în care te raportezi la cei cărora le ceri votul şi încrederea. Şi invers.  În campania pentru alegerile prezidenţiale am ieşit practic zilnic pe stradă, în diferite zone ale sectorului 1, alături de colegii mei. A fost o adevărată campanie de infanterie – zeci de voluntari, zi de zi, indiferent de vreme, în dialog cu cetăţenii.

Prima constatare: aproape jumătate din oamenii cu care am interacţionat nu vor să audă de politică. Judecând după implicarea societăţii civile, după protestele numeroase şi discuţiile din spaţiul public, dar şi după creşterea prezenţei la vot, ai spune că din ce în ce mai mulţi cetăţeni sunt interesaţi de scena politică. De fapt, probabil că cei care au fost dintotdeauna sunt mai vocali şi se fac auziţi mai bine (şi datorită internetului şi a reţelelor de socializare). Pentru încă o bună parte dintre români, „toţi din politică sunt la fel”, iar asta nu este doar fals, ci este şi foarte periculos, pentru că include germenii extremismului şi „soluţiilor” totalitare de tipul „îi împuşcăm pe toţi, radem tot şi construim noi mai bine de la zero”. 

Aici ar trebui să fie principala preocupare a clasei politice. Cum îi facem pe toţi românii să fie interesaţi? Să dea log (back) into politics? Cum îi facem să citească politică, să se documenteze, să ia decizii informate, să meargă la vot? Cum va reuşi să scape, inclusiv noua generaţie de politicieni, de această ştampilă — toţi sunt la fel? Un posibil răspuns la finalul acestui articol.

A doua constatare: cei care se opreau să ne asculte şi să ne vorbească treceau foarte rapid la problemele lor directe, locale. Despe groapa din faţa porţii, despre lipsa locurilor de parcare, grădiniţele aglomerate. Pensia mică, medicamentele scumpe, lipsa căldurii. Traficul oribil din Bucureşti. Aş putea să îi număr pe degetele de la două mâini pe cei care ne-au vorbit despre atribuţiile preşedintelui, despre politica externă sau relaţia cu partenerii strategici. 

Oamenii vor soluţii imediate la problemele lor concrete. Oamenii votează întotdeauna pentru mai bine – un bine pe care să-l simtă şi să-l vadă repede, pentru că s-au săturat de promisiuni şi s-au săturat să aştepte. De înţeles, după trei decenii de deziluzii.  Ce lecţie am găsit eu în aceste interacţiuni din campania recentă? Este nevoie de o nouă politică. Nu mă refer nici la oameni noi, nici la partide noi. Mă refer la abordare.  Oamenii au nevoie de politicieni implicaţi. Nu doar în campanie, nu doar când le cer votul. Nu în teorie, din birouri confortabile de unde pretindem că le ştim pe toate. Ci fix acolo, lângă ei. La un protest spontan, la şedinţa de bloc, la şcoală, la medic. 

Oamenii au nevoie de alţi oameni, nu de politicieni. De oameni care să înţeleagă că vieţile se întâmplă şi când tu nu ai nevoie de voturile lor şi că politica nu înseamnă doar funcţii, ci lucruri făcute cu şi pentru oameni. Mai simplu: politica nu este despre politicieni, este despre cetăţeni. 

Doar aşa îi vom recupera şi pe cei care au renunţat la luptă şi la speranţă. Sunt totuşi milioane de români pe care nu avem voie să-i abandonăm în ghearele nepăsării, cinismului şi pasivităţii. Implicarea e cheia. Puterea exemplului de „aşa da”, demonstrat în fiecare zi prin fapte, cu naturaleţe şi sinceritate. Am văzut în toate aceste săptămâni că asta chiar funcţionează, iar cea mai mare satisfacţie este să-ţi poţi convinge semenii că merită să lupte pentru ţara lor. 

Închei cu un citat al marelui om politic liberal I. C. Brătianu, pe care mi-aş dori să îl văd cu litere de-o şchioapă pe pereţii birourilor tuturor oamenilor din politica românească: „Politica îţi poate da din când în când satisfacţii şi onoruri, dar pentru un om iubitor de ţară şi conştient de răspunderile sale, politica este un şir neîntrerupt de griji şi jertfe, un drum pe care eşti sortit să culegi mai multă nedreptate decât răsplată”.

Noi suntem „ăştia”

La dezbaterea de ieri şi până mai ieri, Viorica pare că a fost o elevă silitoare şi docilă care, mânată de ambiţia de a îşi depăşi condiţia şi de a scăpa de eticheta ruşinoasă pusă de multiplele sale gafe şi greşeli, a învăţat şi a executat tot ce i-au spus consultanţii plătiţi pe bani grei ai PSD.

Citeam chiar ieri o analiză foarte bună a lui Moise Guran, intitulată „Jana se transformă”, după un şlagăr anume. Este despre transformările Vioricăi şi explică foarte clar, deşi în termeni tehnici, tot ce am remarcat şi noi în ultimele săptămâni. Orele de training şi tehnicile de comunicare din manuale s-au văzut în discursul vizibil îmbunătăţit, în limbajul non-verbal controlat şi diverse tactici de manipulare desprinse din cărţile de profil.

Candidatul PSD la preşedinţia României este, în noua sa ipostază de femeie puternică şi neînfricată, ca un actor amator, mediocru, ajuns întâmplător pe scena celui mai mare teatru din lume, în faţa a milioane de spectatori care îi vor decide soarta: în afara zonei de confort şi supus riscului de a îşi trăda adevărata condiţie. 

Ceea ce a şi făcut aseară, în conferinţa de presă cu care a încercat să saboteze dezbaterea preşedintelui Iohannis. Şi în care a vrut să arate electoratului că s-a transformat în ceva ce nu este şi nu poate fi. Şi a făcut-o cu graţie, dar cu cel puţin o scăpare monumentală, demnă de studiu de caz a proverbului „lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba”. Asta s-a întâmplat când a spus natural şi relaxat ăştia din diaspora.

„Iohannis nu a făcut nici măcar o deplasare pentru românii din diaspora. Chiar dacă s-a deplasat în state unde avem o mare majoritate a românilor care au plecat din ţară, nu s-a întâlnit cu ăştia, nu a vorbit despre venirea lor în România şi ce face în calitate de preşedinte ca românii să se întoarcă acasă”. 

Într-una dintre repetatele încercări jenante de a îl demoniza pe contracandidatul său, fiind singura forma de campanie pe care un premier demis şi compromis o mai poate face, şi-a dat arama pe faţă şi-a rămas precum împăratul din poveste: gol-goluţ, în faţa întregului popor. Până la urmă, aştepta altcineva altă atitudine de la candidatul partidului care a jignit şi ofensat, în repetate rânduri, românii plecaţi în străinătate? În fapt, alungaţi în străinătate de „binele” din ţara lor?

Noi, ăştia din diaspora, avem o dedicaţie pentru doamna Viorica Dăncilă:

#noiăştia

• Noi „ăştia” am venit acasă pe 10 august 2018 şi am îndurat jignirile, gazele şi bastoanele jandarmilor asmuţiţi de voi împotriva noastră. 
• Noi „ăştia” am stat ore în şir la cozi şi nu o dată, ca să votăm pentru un viitor mai bun acasă. Chiar şi atunci când aţi încercat în fel şi chip să ne blocaţi şi să ne umiliţi.
• Noi „ăştia” trimitem bani acasă, lunar, ca să-i ţinem pe ai noştri, că voi nu sunteţi în stare să creşteţi România. Mai exact, 2,977 miliarde de euro doar in 2018. Aproape în fiecare an, mai mulţi bani în total decât toate investiţiile străine pe care (nu) aţi reuşit voi să le atrageţi. 
• Noi „ăştia” am fost forţaţi de incompetenţa şi hoţia voastră să ne ducem traiul printre străini, cu familiile rupte, cu casele dărâmate şi cu buruieni în curţile altădată pline de viaţă.  
• Noi „ăştia” adormim în fiecare seară pe o pernă udă. De la lacrimi de dor de copiii noştri care cresc singuri acasă. 
• Noi „ăştia” ne rugăm în fiecare zi sa mai apucăm să ne vedem părinţii sau bunicii în viaţă.  Noi „ăştia” visăm la o ţară la care să ne putem întoarce şi din care să nu ne mai alunge nimeni. 
• Noi „ăştia” iubim, trăim şi simţim româneşte, indiferent în ce ţară ne mâncăm pâinea muncită cu palme crăpate.

Noi suntem „ăştia”. Ăştia care duminica asta vom ieşi iar la vot şi, cu ştampila în mână, vă vom mai da o lecţie a democraţiei şi bunului simţ, o lecţie pe care să nu o uitaţi niciodată. Noi suntem ăştia şi voi sunteţi istorie.

La 30 de ani de la Revolutie, Romania are din nou nevoie de eroi

Ma uit ingrozit la stirile din spatiul public si nu pot sa nu ma intreb pana unde poate ajunge disperarea unora.

Aflati intr-o campanie electorala la care nu mai sperau si pe care sigur nu o merita, pesedistii incearca sa confiste atentia acestor zile cu un festival de minciuni, manipulare si fake news. Si, ca sa distraga atentia de la mizeriile lor, se lamenteaza ca presedintele Iohannis refuza dezbaterea cu Viorica.

Modul in care acest partid a reusit sa se autodistruga la 3 ani de la momentul in care a castigat alegerile cu 47% (dupa redistribuire) este, cu siguranta, studiu de caz. Probabil ca dupa aceste alegeri prezidentiale cineva ar trebui sa scrie un manual cu titlul “Cum sa minti poporul fara cea mai mica tresarire”.

In studiile de manipulare politica in campania electorala, Viorica Vasilica ar putea fi un exemplu de progres remarcabil, de la o marioneta emotiva si slaba, la un candidat care reuseste sa minta aproape in fiecare propozitie.

Fake News, manipulare, minciuna grosolana, argumente sexiste expirate. Cam asa functioneaza campania unui partid care a guvernat 3 ani impotriva romanilor, demis printr-o motiune pentru care au votat pana si fostii parteneri de alianta si chiar propriii membri.

De la minciunile pe care candidatul le rosteste cu nonsalanta in iesirile publice (ex: Iohannis este un presedinte antieuropean, Guvernului PSD i se datoreaza votul prin corespondenta si pe mai multe zile din diaspora etc.) la fake news-urile penibile pe care incearca sa le rostogoleasca (casca lui Iohannis, PNL taie pensiile, ministrul Finantelor pe pagina fake vrea sa impoziteze veniturile romanilor din Diaspora si multe altele), campania PSD pare facuta sa ne demonstreze in fiecare zi cat de mare nevoie este ca acest partid sa dispara.

Dupa ce au mintit romanii in 20-16, vorba doamnei Dancila, cu un program de guvernare elucubrant, si au ajuns, trei ani mai tarziu, sa lase tara la un pas de colaps, nu cred ca mai exista vreo strategie de campanie prin care PSD sa atraga macar un vot in plus fata de cele traditionale – adica de la activul de partid, tinut captiv de ani de zile de interese de clan si de subdezvoltarea nedemna la care PSD a condamnat Romania.

Sa transformam revolta in fapte

Exista printre noi tentatia de a sta acasa duminica viitoare. Aud, in strada, in campanie, ca sunt destui oameni convinsi ca va castiga Klaus Iohannis si decisi sa nu mai iasa la vot. Ce capcana!

Fiecare om care sta acasa ii da, de fapt, votul Vioricai. O prezenta redusa la vot inseamna un procent mai mare pentru cele 2 milioane de voturi captive care merg, probabil, la PSD.

Pe langa aceste calcule simple, cred sincer ca avem sansa sa scriem istorie. La 30 de ani de cand am strigat Jos Ceausescu, e timpul sa scapam definitiv de comunism. E timpul sa demonstram, din respect pentru parintii care isi plang copiii jertfiti la Revolutie, ca am meritat acel sacrificiu. Ca dreptul de a alege, castigat cu sange, nu e un moft ocazional, ci o datorie continua.

E timpul sa aratam ca ne-am trezit. Ca ne pasa. Ca nu vom mai tolera incompetenta, prostia, impostura sau hotia in fruntea tarii. Ca cei care guverneaza impotriva noastra, a oamenilor cinstiti si muncitori din aceasta tara, au un singur loc: la cosul de gunoi al istoriei.

Klaus Iohannis spunea, zilele trecute, ca “alegatorul cu stampila de vot in mana este eroul alegerilor”. Putem sa fim eroi duminica viitoare. Sa castigam o batalie a democratiei, a respectului, a meritocratiei.

Nu cred ca e deloc intamplator ca la o luna de la turul 2 comemoram Revolutia si aniversam democratia romaneasca, la borna 30. Cred ca aceste 3 decenii de experimente trebuie sa se incheie pentru a pasi intr-o noua etapa.

Si mai cred ca avem sansa sa scriem o fila importanta de istorie, pe care copiii nostri sa o citeasca peste ani, cu mandrie. Si care ar putea sa sune chiar asa: “In 2019, milioane de romani din toata lumea au cinstit in cel mai frumos mod cu putinta memoria celor peste 1.000 de eroi ai Revolutiei din 1989: au votat”.

Tara in colaps, caut lideri

Am intors lucrurile pe toate partile in aceste zile si incep cu concluzia: Romania are nevoie mai mult ca oricand de lideri.

De lideri politici autentici, nu de ciocoi mai noi sau mai vechi. De Oameni de Stat, nu de oameni mici si meschini, in timp ce tara arde in fiecare zi. De lideri curajosi, nu de lasi care stau cu sondaje politice in maini tremurande, calculand probabilitatea eroziunii la guvernare (chiar nu va este rusine?!).

In prima ora a unui celebru curs de la Harvard Kennedy School, profesorul Steve Jarding ne-a intrebat: “cine dintre voi vrea sa fie politician?” Aproape toata sala a ridicat mana, iar replica legendarului Jarding nu a intarziat sa apara. Mai in gluma, mai in serios, a tunat: “Daca ati ridicat mana, iesiti afara! Nu am ce sa va invat. Lumea are nevoie de lideri, nu de politicieni. Avem deja prea multi politicieni si prea putini lideri!”

In peisajul politic al acestor zile, cuvantul esential este asumarea. Take ownership, ar spune americanii. Dintr-un motiv sau altul, e greu de tradus in limba romana. Traim momente unice in istoria recenta.

Partidul care a castigat covarsitor alegerile parlamentare precedente, avand peste 47% din mandatele parlamentare in decembrie 2016, s-a autodistrus prin prostie constanta, incompetenta de manual si impostura ridicata la rang de virtute. Acum se zbate cu ultimele forte, dand noi tunuri in fiecare zi (cum ar fi “concursuri” pentru sinecuri si sinecuristi pe bani publici) inainte de a fi aruncat acolo unde ii e locul: la groapa de gunoi a istoriei.

Marea problema este ca aceste resturi ale unui guvern demis si decredibilizat isi trag ultimele gloante in mare viteza si in aceeasi directie in care ne-au obisnuit: impotriva interesului cetatenilor acestei tari si doar pentru propriile foloase.

Romania este intr-o criza profunda, pe toate planurile, iar sinteza a facut-o foarte bine Iulian Fota aici: de la criza energetica la criza sigurantei cetateanului, criza economica si criza unor mega sisteme informatice (ANAF, CNAS etc.).

Dupa mine, cea mai mare criza ramane cea a migratiei. Aproape 6 milioane de romani au plecat, in ultimele 3 decenii, din Romania. In 2018, cresterea ritmului migratiei ne plasa pe locul al doilea din lume dupa Siria. Ne-au plecat tinerii, forta de munca, oameni curajosi, antreprenori.

Au lasat in urma lor sate si orase pustii, imbatranite, copii singuri acasa, care numara zilele pana cand isi vor revedea parintii. Un raport OCDE din luna iulie ne spune ca diaspora romaneasca este a cincea cea mai mare din lume.

Visul meu ramane intoarcerea acestor romani acasa. Presupunand ca as avea o putere magica si as putea face sa se intample acest lucru, peste noapte, la ce sa se intoarca? La o tara cu o inflatie de 2 ori mai mare decat in orice stat UE?

La o tara in care, in ultimii ani, nu s-a demarat niciun proiect major de infrastructura? La o tara in care domneste inca impostura si incompetenta, cu promovari bazate pe loialitatea unor caratori de valiza si de pardesiu?

Acum patru ani am facut acest pas al intoarcerii acasa, cunoscand toate aceste lucruri. Eu am facut-o pentru un vis si poate din inconstienta idealistului incurabil, care se ghideaza dupa vorbele lui Nicolae Steinhardt: “obligatorie e lupta, nu biruinta”.

Dar nu putem cere asta milioanelor de romani alungati din tara lor. Lor le trebuie o societate reconstruita pe baze corecte pentru a putea face pasul inapoi cu incredere in viitorul copiilor lor.

Cifrele dezastrului de azi

Romania este in colaps, ravasita de o serie de dezechilibre majore, dupa trei ani de guvernare PSD. Adevarul trebuie spus fara ocolisuri.

Presiunea inflatiei este uriasa, deficitele au luat-o razna (si cel bugetar, si cel comercial), importam gaz scump si suntem pe cale sa stingem becul si sa facem focul in soba in Capitala Romaniei, ca urmare a dezastrului numit RADET.

Romania se imprumuta la costuri de 2-3 ori mai mari decat orice alt stat din UE – ceea ce demonstreaza ca economia romaneasca nu prezinta incredere.

La capitolul infrastructura, de transport, medicala sau scolara, am ramas doar cu promisiuni din campanie electorala. Nimic major. Si cu 43 de milimetri de autostrada pe cap de locuitor. Aici suntem, dupa 30 de ani de la Revolutie.

In Romania profunda, acolo unde temele deficitului si ale costurilor de imprumut nu ajung, realitatea este brutala si nu iarta pe nimeni: unul din 10 copii care traiesc in satele Romaniei se culca flamand; unul din cinci copii locuieste in gospodarii fara dotari sanitare; doi din trei copii cu varsta intre 7 si 12 ani nu fac dus sau baie zilnic; un roman din trei este expus in continuare riscului de saracie si excluziune sociala.

La toate acestea se adauga si alte lucruri care se intampla pe plan mondial: economic, financiar, politic, strategic. Nu suntem izolati intr-o bula (desi uneori asa pare), deci toate evolutiile internationale (de la razboiul comercial global pana la consecintele Brexit) sunt pe cale sa ne loveasca drept in moalele capului.

In politica murim de mai multe ori. Merita?

Privind aceasta poza rapida a situatiei actuale a Romaniei, oare chiar mai e timp si loc pentru calcule, pentru conditii si pentru alintaturi?

Au fost multe momente in istoria omenirii si a Romaniei in care liderii adevarati au ales sa riste si sa isi asume decizii grele.

Oare cum ar fi aratat Romania astazi daca pasoptistii ar fi asteptat urmatoarele “alegeri”? Sau Cuza ar fi dat din umeri? Daca regele Ferdinand si Ionel Bratianu luau o pauza de la treburile tarii in 1916 pana la ivirea unor circumstante mai bune?

Toti acesti lideri au lasat calculele deoparte, si-au asumat raspunderi si au luat decizii cumplit de grele, avand in minte doar viitoarele generatii si tara din mainile lor.

In astfel de vremuri se disting liderii de politicieni. Cea mai simpla si mai frumoasa definitie am auzit-o tot de la mentorul meu de la Harvard si imi suna in minte in fiecare zi: “Un politician se gandeste la urmatoarele alegeri, un lider se gandeste la urmatoarele generatii”.

Un om care a decis sa-si serveasca tara, in orice forma, este dator fiecarui roman sa incerce sa o salveze, cand vremurile o cer. Fie ca e criza sau razboi, e datoria fiecaruia dintre noi sa ne luptam sa fie putin mai bine.

De la putere sau din opozitie, cu oportunitati sau fara, prin toate mijloacele pe care democratia ni le ofera.

Winston Churchill, un alt lider care si-a asumat o misiune imposibila atunci cand a fost nevoie, spunea asa: “Politica este aproape la fel de interesanta ca razboiul, dar nu mai putin periculoasa. In razboi ne pot omori o data, in politica de mai multe ori”. Si, totusi, pentru ca acel copil din zece care adoarme nemancat sa duca o viata putin mai buna de maine, merita fiecare moarte politica.

Poate e timpul sa ne privim in oglinda si sa fim foarte sinceri cu noi, stimati colegi de arena publica. Daca suntem aici pentru o functie, un post confortabil, faima si glorie, poate e timpul sa ne oprim si sa facem un pas in spate.

Pe termen mediu si lung, aceste instincte mizerabile, dublate de mediocritatea inerenta a celor ce le poarta, vor iesi oricum la suprafata.

Daca insa suntem aici ca sa lasam ceva bun in urma, haideti la lupta. Indiferent cine pierde in calculul politic, Romania va castiga. E timpul liderilor pentru Romania.

Romania, 2019: Ultimele scene din filmul prost al imposturii si hotiei

La nici doua ore de Bucuresti, capitala europeana mai bogata decat Berlin si Roma, pe malul Dunarii, foarte aproape de cel mai sudic punct al tarii, dupa un drum nici foarte bun, nici foarte prost, este Zimnicea. Un orasel cu fabrici si uzine in perioada comunista, ba chiar cu macarale care radeau in soare, astazi complet depopulat si trist.

O imagine perfecta a Romaniei captiva in saracie, capturata de baroni locali, o Romanie in care s-a investit doar ce, unde si cat au vrut ei.

Despre Zimnicea s-a vorbit si scris mult dupa cutremurul din 1977. Presa acelor vremuri titra ca orasul a fost distrus in proportie de 80%. Legenda urbana spune ca, de fapt, un activist de partid, speriat de haosul acelor clipe, a raportat ca orasul a fost ras de pe fata pamantului.

Cateva zile mai tarziu, cand s-a anuntat vizita lui Ceausescu in zona, buldozerele comunistilor ar fi daramat cladirile ramase in picioare, doar ca sa aiba “geniul din Carpati” ce ruine sa viziteze. Probabil nici nu mai conteaza care este adevarul.

Zimnicea nu pare sa isi fi revenit vreodata dupa acea calamitate, mai mult sau mai putin naturala.

Datele oficiale de la ultimul recensamant, din 2011, spun ca in Zimnicea erau 14.000 de suflete. Odata cu fenomenul migratiei in masa, au mai ramas doar cateva mii. Strazile sunt goale. Doar cativa oameni, toti imbatraniti, ingrijorati, incovoiati de griji, se vad printre masinile vechi parcate pe strazi.

In anul 2016, presa scria ca, din 3.500 de cladiri din oras, in jur de 2.900 erau din chirpici si ca doar 27% din populatie este conectata la reteaua de canalizare. Nu pare ca s-a schimbat mare lucru de acum trei ani. Poate doar in mai rau.

Orasul arata astazi, in 2019, ca dupa bombardament. Cladiri aproape daramate, fatade distruse de vreme si de ploi, blocuri neterminate, strazi neasfaltate si multa, prea multa liniste. Doar cateva bannere si afise electorale coloreaza si sparg monotonia griului apasator, printre gunoaie si caini vagabonzi.

Si mai sunt si bordurile, dar si trecerile de pietoni vopsite in alb si rosu strident, o combinatie bizara, fie viziunea unui edil zelos, fie opera unui Dorel nepriceput.

Zimnicea pare sa fie intr-o zona crepusculara, in care contrastele sfideaza logica. Doar o simpla cautare ne indica o serie de titluri recente despre acest oras… fiecare la fel de sugestiv: Orasul din Romania care moare incet…Insolventa unui oras…Reportaj intr-un capat de tara…

Judetul Teleorman are insa un potential agricol imens: 450.000 de hectare de teren arabil, o zona fertila, cu Dunarea aproape, din care se poate (si se putea, candva) iriga. In porturile din oras s-ar putea face comert si turism. Plus distanta scurta fata de Bucuresti, inima economica a Romaniei, care genereaza in zona urbana functionala aproape 50% din tot ce produce Romania.

Manipulabili si usor de cumparat

Si, totusi, Teleorman este pe locul 4 pe tara la asistati social. Este si judetul cu zero cultura (cu exceptia unor initiative private, de multe ori sabotate de autoritati). 42 de comune din totalul de 90 ale judetului nu au nici macar apa curenta, ce sa mai vorbim de gaze, canalizare sau asfalt. In Romania anului de glorie 2019.

Dincolo de aceste statistici si date, doar contactul direct cu locul ne poate scoate din bula in care suntem. Orasul este, de fapt, emblema unei epoci care este pe cale sa apuna. Cea a baronilor locali carora le pasa doar de propriul buzunar, cea a smecherilor si combinatiilor lor.

Cand o zona cu atatea resurse, cu atatea avantaje competitive, cu atatea posibile variante de crestere ajunge asa, e clar ca nu e voia sortii. Nu e ghinion, nu e nici ceasul rau si nici pisica neagra. Sunt zeci de ani in care unii si altii au tinut orasul, judetul si oamenii captivi in saracie. Dependenti de ei si de apropiatii lor. Vulnerabili, manipulabili, saraci si usor de cumparat.

Am ales Zimnicea pentru ca a fost la indemana. Pentru ca am prieteni din zona, care imi spun povestea acestui loc cu un suras amar si inima franta de durere. Dar nu este un caz particular. Sunt zeci de astfel de cazuri, in special in sudul si estul tarii, in care in ultimii 30 de ani s-a facut doar cat au vrut ei si cum au vrut.

Suficient de putin cat sa nu le dea avant oamenilor si suficient de mult cat sa nu ii alunge chiar pe toti, ca sa mai aiba pe cine sa jupoaie. Ei au stiut reteta perfecta, au gasit echilibrul si i-au tinut captivi pe cei care nu au avut alte variante.

Toate aceste zone sunt astazi depopulate. Sunt sarace de resurse si de oameni, sunt goale, imbatranite si triste. Cei care au putut au plecat. In orasele mari, in Capitala, in lumea larga.

Si au lasat in urma lor parinti, bunici, familii – toti dependenti de ajutorul social, de pensia mica sau de cate un loc de munca temporar si foarte prost platit.

Dar epoca asta e pe cale sa se incheie. Dinamica de pe scena politica ne arata ca filmul baronilor, impostorilor si infractorilor care ne conduc se apropie de final. Se sfasie intre ei chiar din interior, isi joaca disperati ultimele meciuri.

Dupa 30 de ani de experimente democratice, societatea romaneasca este astazi mai matura. Mai responsabila. Mai implicata. Si a luat prima mare decizie a maturitatii: e timpul ca acest film prost al imposturii si hotiei in administratia locala si centrala sa se incheie. Si sa fie inchis undeva intr-un cotlon al istoriei, ca sa nu mai poata fi vreodata difuzat.