Category: Blog

Apel pentru democraţie, apel pentru România

Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) şi Fundaţia C.A.E.S.A.R. (Centrul pentru Acces la Expertiza Studenţilor şi Absolvenţilor Români) îşi exprimă profunda indignare şi îngrijorare faţă de modul în care s-a desfăşurat primul tur al alegerilor prezidenţiale din data de 2 noiembrie 2014.

În acest sens, LSRS şi C.A.E.S.A.R. au iniţiat o petiţie adresată autorităţilor din România, cu patru solicitări clare în vederea asigurării unui proces corect, decent şi civilizat pentru turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din data de 16 noiembrie 2014. În câteva ore, aproape 1000 de persoane din întreaga lume s-au alăturat acestui demers, deschis tuturor cetăţenilor români:

Petiţie pentru respectarea dreptului la vot al cetăţenilor români

Către Ministerul Afacerilor Externe din România

În cadrul alegerilor prezidenţiale, turul 1, din 2 noiembrie 2014, mii de români din diaspora nu şi-au putut exercita dreptul la vot din cauza infrastructurii neadecvate puse la dispoziţie de către Ministerul Afacerilor Externe. Dreptul la vot este garantat prin Constituţie tuturor cetăţenilor României şi este un element fundamental al oricărei democraţii. Încălcarea acestui drept este un act deosebit de grav, care contravine statului de drept şi principiilor democratice pe care România le-a câştigat cu enorme sacrificii acum un sfert de secol.

Prin prezenta petiţie, solicităm Ministerului Afacerilor Externe şi instituţiilor abilitate următoarele:

1. Să suplimenteze numărul secţiilor de votare din străinătate conform şi proporţional cu numărul de cetăţeni români cu drept de vot din fiecare comunitate. Solicităm să facă publică, cu cel puţin o săptămână înaintea celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, lista completă a secţiilor de votare.

2. Să facă publice formularele pentru declaraţia pe proprie răspundere. Aceste formulare trebuie să fie accesibile, inclusiv online, pentru a putea fi completate în avans.

3. Să suplimenteze personalul din secţiile de votare în conformitate cu estimări realiste ale prezenţei la vot, inclusiv pe baza datelor aferente primului tur de scrutin şi având în vedere probabilitatea mare ca numărul alegătorilor să crească în cel de-al doilea tur de scrutin. Totodată, autorităţile române trebuie să asigure toate resursele necesare (inclusiv numărul de cabine de vot, de ştampile, de buletine de vot etc.) pentru buna desfăşurare a procesului electoral.

4. Să actioneze nu doar în litera ci şi în spiritului legii 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României şi să permită tuturor cetăţenilor români care se află la secţiile de votare la ora 21,00, indiferent daca se află fizic „in sală” sau aşteaptă la coadă, exercitarea dreptului lor constituţional de a îşi exprima votul.

Ca cetăţeni ai României, vă înaintăm aceste solicitări pentru a ne putea exercita dreptul fundamental la vot cât mai aproape de comunitatea unde ne aflăm şi în condiţii optime. Vă reamintim, de asemenea, Articolul 385, alin. (1) din Codul Penal în vigoare: „Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani”.

Articol publicat în Adevarul.ro

Apel pentru democraţie, apel pentru România

Hai că se poate, România!

Departe de tumultul unei alte triste campanii electorale, departe de vocile stridente şi formele fără fond ale unor încleştări politice insipide, departe de falşii lideri cu dorinţe de mărire, în România au fost şi (încă mai) sunt eroi autentici, excepţionali, tăcuţi şi cuminţi.

Oameni competenţi, de caracter şi pasionaţi de ceea ce fac. Oameni pe care îi uităm prea des şi nu îi promovăm destul, copleşiţi fiind de atenţia mediatică acordată celor care nu o merită. Acest articol este dedicat unui astfel de erou autentic, care mi-a schimbat viaţa, şi sportului în general. Regret dacă dezamăgesc pe cineva, însă rândurile de mai jos n-au legătură cu nicio campanie şi niciun candidat. Confirmă doar, dacă mai era nevoie, o vorbă dragă mie: diferenţa dintre un politician şi un lider este simplă – politicianul se gândeşte la următoarele alegeri, liderul se gândeşte la următoarele generaţii.

„Hai că se poate, Tianu! Hai că se poate! Luptă! Până la ultima minge!” îmi strigă Domnul Antrenor, de după un gard ruginit, cu mâinile încleştate, parcă ţinând cu toată forţa de o ultimă speranţă. Vocea lui puternică răsună peste terenurile prăfuite de zgură. Spectatori răzleţi întorc capul şi privesc către mine, cu oarecare simpatie, aşa cum se întâmplă mai mereu cu jucătorul care joacă cu favoritul principal al turneului.

Suntem în setul 2. L-am pierdut pe primul cu 2-6 şi sunt iar condus cu 2-5. Am minge de ghem, pe serviciul meu. Mai contează? Da, mai contează. Îmi spun la rândul meu, în gând: Hai că se poate! Fac cruce, privirea spre cer pentru o clipită şi… servesc plasat şi puternic. Decid într-o fracţiune de secundă să vin la fileu, voleu în cros şi îngrop mingea în terenul adversarului. Ghem. Şi speranţă. Iar de dincolo de gard răsună acelaşi îndemn, ca un refren mobilizator: Hai că se poate! Dă-i bătaie! Şi pentru o clipă numai, un zâmbet, tot sever, dar îndeajuns cât să-mi mai dea un strop de putere.

Domnul Antrenor Romeo Stoica este unul dintre eroii copilăriei mele. Un om care şi-a dedicat întreaga viaţă tenisului, „cel mai frumos sport din lume”, aşa cum ne spunea mereu. Domnul Antrenor e Omul care şi-a urmat cu abnegaţie visul de a construi o bază de tenis fără egal la Piatra Neamţ – aşa s-a născut, cu nenumărate şi nepovestite sacrificii, la începutul anilor ’90, Tenis Club Condor, astăzi unul dintre cele mai cunoscute centre de pregătire din ţară. Ulterior, în 2003, Domnul Antrenor a condus lotul naţional la categoria 14 ani, câştigând Balcaniada din acelaşi an, Campionatele Europene la individual din Franţa şi Campionatul ţărilor din Europa de Est.

De mână cu Domnul Antrenor am păşit pentru prima dată, cu oarecare scepticism, pe un teren de tenis, cu o rachetă de lemn şi multe semne de întrebare. Eram un puşti de cinci ani şi acceptasem să vin la antrenamente numai după multe dezbateri cu părinţii, pe care îi rugasem să mă lase la fotbal, sportul care mă câştigase pe deplin – mă visam deja drept noul Silviu Lung la Ceahlăul Piatra Neamţ, apoi la Steaua şi evident la Echipa Naţională. Eram un mare talent, în mintea mea, pe baza felului în care param penalty-urile executate de la câţiva metri (cu multă grijă şi răbdare) de Bunicul meu, în sufragerie…

Revenind însă la tenis, într-o seară m-am pomenit cu Domnul Antrenor, venit special în vizită să mă convingă. M-am lăsat înduplecat într-un final, cu asigurarea fermă că voi fi în grupă cu Mădălina, sora mea mai mare, un reper îndeajuns de puternic pentru a-mi învinge toate temerile. Aşa s-a născut pasiunea mea pentru sportul alb şi pentru sport în general. Nu mi-am dat seama decât după mulţi ani de importanţa momentului în care am început să practic tenisul, mai întâi de plăcere şi apoi, până la 12 ani, de performanţă.

Sportul mi-a schimbat viaţa, nu doar prin victorii şi înfrângeri memorabile, prin amintiri care mi-au rămas vii în suflet după atâţia ani, ci prin felul în care mi-a format valorile, atitudinea şi dorinţa continuă de autodepăşire.

Cu Domnul Antrenor mereu alături, am învăţat pe terenurile de zgură din Piatra Neamţ, dar şi în competiţiile de la Târgu Neamţ, Bacău, Focşani şi Oneşti, câteva lecţii fundamentale. În primul rând, orice victorie necesită muncă şi sacrificii, zile şi nopţi de pregătire disciplinată, cu gândul doar la obiectivul final. În al doilea rând, trebuie să te lupţi pentru fiecare minge, până la epuizare, mereu cu încredere în forţele tale şi să nu renunţi niciodată. Dar niciodată!  În fine, să ştii să te bucuri de fiecare victorie, dar să ştii şi să pierzi cu demnitate şi să înveţi din greşeli. Iar trişorii n-au ce căuta pe terenul de tenis! Muncă, onoare, pasiune, perseverenţă. Şi meritcraţie deplină – cel mai bun câştigă, prin forţe proprii. Deşi n-am ajuns niciodată pe culmile performanţei în tenis – cea mai bună clasare a fost locul 40, după o semifinală la Cupa Aerostar Bacău – anii de antrenamente şi concursuri mi-au schimbat viaţa pentru totdeauna.

Chiar după renunţarea la tenisul de performanţă, am păstrat mereu în gând şi în suflet principiile şi atitudinea de pe teren. Vocea Domnului Antrenor m-a urmat, într-un fel sau altul, şi la mii de kilometri depărtare, mai întâi la Universitatea Stanford, apoi la Universitatea Harvard. Am avut şansa să urmez cursurile unor dascăli celebri şi să-mi măsor priceperea şi puterea de muncă alături de colegi extraordinari din întreaga lume. După cum pot mărturisi miile de tineri români plecaţi la studii, nu este niciodată simplu când eşti departe de ţară, de familie şi de prieteni.

Îndemnul la luptă, acel „hai că se poate”, mi-a dat însă mereu puterea să merg înainte. Astăzi, am oportunitatea de a oferi asistenţă tehnică ţărilor în curs de dezvoltare, în calitate de Consultant al Băncii Mondiale la sediul principal din Washington DC. Totodată, am mulţumirea că o bună parte din proiectele noastre vizează dezvoltarea României, un obiectiv fundamental la care doresc să contribui în întreaga mea carieră profesională. În final, experienţa proprie şi exemplul Domnului Antrenor Romeo Stoica, alături de alte modele de campioni adevăraţi îmi dau deplina conştiinţă că, la nivel individual, sportul implică formarea şi consolidarea unor valori esenţiale. Cu atât mai importantă şi mai lăudabilă iniţiativa Student Sport, o asociaţie care şi-a asumat misiunea de a resuscita tradiţia sportului universitar şi generarea interesului pentru sport, educaţie şi sănătate. Prin astfel de eforturi, prin oameni care se dedică cu trup şi suflet unei cauze colective care depăşeşte orice interese individuale, România are cu adevărat o şansă.

Poate că în meciul României cu istoria suntem deocamdată cu câteva ghemuri în urma adversarilor noştri redutabili (sărăcia, corupţia, nepotismul, incompetenţa, egoismul dus la extrem, scepticismul cronic etc.). Unii observatori ar spune, poate, că meciul este jucat. Dar mai există o speranţă. Chiar şi la 0-6, 0-5 şi 0-40. Hai că se poate, români! Hai că se poate, România!

Articol publicat în Adevarul.ro

Hai că se poate, România!

Viitorul Preşedinte: Testul liderului autentic

Ne apropiem de două momente semnificative pentru întreaga societate românească: o nouă rundă de alegeri prezidenţiale, a şaptea după Decembrie 1989; şi împlinirea a 25 de ani de la Revoluţie. În plan intern şi extern, România se confruntă cu provocări fără precedent în istoria recentă, iar bătălia pentru Cotroceni pare mai aprigă decât oricând.

Dincolo de tot zgomotul cotidian, dincolo de dezamăgiri, cinism şi blazare, dincolo de vorbele goale şi promisiunile fără credibilitate, rămâne o certitudine pe care ar fi bine să o conştientizăm pe deplin: miza alegerilor din noiembrie este imensă, iar viitorul României şi-al nostru, al tuturor, este în cumpănă.

N-am scăpat însă de dureroasa dilemă a cetăţeanului turmentat, parcă mereu actuală: vorba e, eu alegător, eu pentru cine votez? Este cu atât mai greu de oferit un răspuns când agenda publică este dominată de o serie de teme false sau confiscate, plasate abil de armate de consilieri mai mult sau mai puţini iscusiţi, plătiţi regeşte pentru a ne distrage atenţia sau pentru a cosmetiza eternele forme fără fond.

Dar înainte de a schiţa o cale către un răspuns, să încercăm un exerciţiu de imaginaţie, derulând evenimentele următoarelor săptămâni până la momentele din 2 şi 16 noiembrie 2014… Iată-ne în secţia de votare, în spatele perdelelor trase. Legea spune că suntem singuri: doar noi şi conştiinţa noastră. Deschidem şi frunzărim buletinul de vot: simboluri, partide, candidaţi. Ştampila veche stă cuminte, în aşteptarea unei decizii. Gânduri, îndoieli, întrebări şi enervanta constatare: „iar alegem răul cel mai mic”. Până când…?

Oare ce simţeau cetăţenii României acum un sfert de secol când, poate cu sfială şi cu nerăbdare, dar cu siguranţă cu speranţă, se pregăteau să voteze în primele alegeri libere după deceniile „de aur” ale unui regim odios? Ştim bine ce a urmat: speranţele s-au transformat într-un şir nesfârşit de deziluzii, pe măsură ce am ratat şanse vitale de dezvoltare, măcar la nivelul altor state din regiune. Am pierdut zeci de bătălii cu sărăcia, cu bolile, cu corupţia şi cu hoţia.

Şi totuşi, nu avem dreptul să uităm că astăzi, la aproape un sfert de secol distanţă de momentul Decembrie 1989, avem dreptul la vot. Un sigur vot, aparent nesemnificativ între milioane de alte voturi. Un singur vot şi totuşi ce simbol sublim al democraţiei, al faptului incontestabil că puterea lor stă, la propriu şi la figurat, în mâinile noastre! Un singur vot, dar totuşi dreptul nostru, (re)câştigat prin jertfă supremă. Un sigur vot şi o răspundere pe măsură faţă de trecut, faţă de prezent şi mai ales faţă de viitor.

Fără a pretinde deţinerea adevărului absolut, redau mai jos trei paşi simpli pentru recunoaşterea unui lider autentic. Pentru că la Cotroceni avem nevoie de un astfel de lider. “Reţeta” este inspirată din celebrul curs “Becoming a Leader”, predat de reputatul profesor David Gergen, consilier a patru preşedinţi americani, la Harvard Kennedy School. Am avut şansa să îi fiu student în 2009 şi apoi asistent al aceluiaşi curs, doi ani mai târziu.

Aşadar, cum recunoaştem un Preşedinte? Iată testul în trei paşi:

CONDIŢIA #1: COMPETENŢĂ – bine informat, capabil, în măsură să judece un anumit lucru. Un lider autentic demonstrează prin rezultate şi fapte că este potrivit pentru a îndeplini atribuţiile celei mai înalte funcţii ]n Statul Român. Oferă mesaje axate pe soluţii şi o viziune de dezvoltare realistă. Are capacitatea de a înţelege în profunzime nevoile cetăţenilor. Dovedeşte inteligenţă prin opiniile exprimate şi are totodată o calitate rară: ştie să se înconjoare de oameni capabili şi ştie să le asculte sfaturile, fără a avea vreodată impresia că „le ştie pe toate”. Un Preşedinte competent preia cele mai bune informaţii şi acţionează în consecinţă, putând lua deciziile optime la orice oră din zi şi din noapte.

CONDIŢIA #2: CARACTER – personalitate morală fermă. Un lider autentic demonstrează corectitudine şi integritate, în orice situaţie. Nu lasă loc de îndoială cu privire la intenţiile şi faptele sale şi urmăreşte în permanenţă împlinirea unor cauze comune, care depăşesc interese sau orgolii individuale. Nu minte niciodată în exercitarea atribuţiilor publice. Nu trişează. Nu înşală.Transparenţa şi responsabilitatea faţă de cetăţeni sunt principii fundamentale ale acţiunilor sale, pentru că nu are nimic de ascuns şi pentru că înţelege importanţa reprezentării celor care i-au acordat votul şi implicit încrederea lor. Are repere morale solide şi constante în timp, şi trasează linii precise dincolo de care nu face compromisuri. Un Preşedinte de caracter trebuie să facă nu ceea ce poate, ci ceea ce trebuie. În cuvintele lui Grigore Vieru, „cât caracter, atâta ţară”.

CONDIŢIA #3: AMBIŢIE – dorinţă arzătoare de a realiza ceva. Un lider autentic acţionează cu perseverenţă şi cu acel „foc în vine”, fără să renunţe niciodată la lupta pentru cauza celor pe care îi reprezintă. Este perseverent şi gata să facă faţă provocărilor de orice fel. Se sacrifică cu generozitate şi investeşte timp, resurse şi suflet în atingerea scopului final. În acelaşi timp, ambiţia în sine şi (numai) pentru sine este periculoasă în doze mari, iar tentaţia puterii absolute corupe lesne, mai ales dacă rezultatele la testul #2 (caracterul) sunt neconvingătoare. Aşadar, esenţial este scopul: un lider autentic este ambiţios pentru ceilalţi, pentru comunitate. Un Preşedinte nu trebuie să-şi dorească puterea, ca scop în sine, ci ca mijloc de a schimba lucrurile în bine.

Preşedintele de care România are nevoie trebuie să fie validat prin toate cele trei condiţii de mai sus. Competenţa, caracterul şi ambiţia sunt calităţi absolut esenţiale pentru un lider autentic. Pentru clarificare: nicio funcţie nu conferă în mod automat calitatea de lider, deşi în spaţiul public românesc se vorbeşte adesea de actualii „lideri politici”, „lideri de partide”, „lideri de organizaţii” ş.a.m.d. Dar oare câţi dintre ei ar trece testul liderului autentic? Răspunsul îl putem intui cu uşurinţă, pe baza a ceea ce s-a întâmplat în ultimul sfert de veac şi, probabil, se va mai întâmpla şi în debutul timpuriu al următorului sfert de veac. Concluzia nu trebuie să ne descurajeze, ci trebuie să ne împingă către acţiune. România are nevoie mai mult ca oricând de lideri autentici. Nu de un Líder Máximo şi nici de un „salvator naţional”, mit reluat periodic în istoria noastră şi care mereu ne-a dus spre pierzanie. În perspectiva iminentelor alegeri, e greu de spus cine poate trece testul liderului autentic, deşi ar fi de dorit ca acest test să fie administrat tuturor candidaţilor de către formatorii de opinie. Important este ca fiecare dintre noi, cetăţeni ai României cu drept de vot, să decidem pe 2 şi 16 noiembrie în deplin acord cu conştiinţa noastră. E timpul ca fiecare dintre noi să fim lideri pentru România, prin competenţă, caracter şi ambiţie, exprimate prin fapte.

Articol apărut în Adevărul.ro 

Viitorul Preşedinte: Testul liderului autentic

Fără cale de întoarcere? România de azi şi de mâine

Într-un context regional şi global mai riscant ca oricând în istoria recentă, România pierde în fiecare zi oameni de care are mare nevoie. Oameni competenţi, motivaţi, dornici să schimbe lumea în bine. Lideri consacraţi sau în devenire. Specialişi de marcă în domeniile lor. Studenţi eminenţi şi olimpici internaţionali.

„Am reuşit, am reuşit, am reuşit!” Bucurie mare pentru tânărul care-mi telefonează la Washington de la mii de kilometri depărtare. Îmi citeşte cuvânt cu cuvânt scrisoarea de admitere la una dintre cele mai bune universităţi din lume. Este unul dintre olimpicii noştri internaţionali, cei tăcuţi şi cu (prea) mult bun simţ, cei cu merite recunoscute la nivel mondial şi, încă de prea puţine ori, la ei acasă.

După minute bune de euforie, continuă cu o umbră de tristeţe: „Ştiu că-mi va fi greu departe de familie şi prieteni. Dar ce să fac?! Aici n-am nicio şansă! Cu cine să mă bat şi cu ce arme? Eu n-am relaţii şi nici nu ştiu să dau şpagă! Eu ştiu informatică”.

Îmi adun gândurile şi îi răspund să se pregătească de minunata aventură a cunoaşterii...“Şi să n-ai grijă, tot primul vei fi în competiţia cu strălucitele minţi ale generaţiei tale!” Adaug apoi, după câteva secunde de ezitare: „Nu-mi pierd speranţa că România va şti te primească înapoi, în viitor…” acel viitor pe care-l aşteptăm cu toţii, de un sfert de veac. Îl felicit din inimă pe tânărul meu coleg, amintindu-mi momentul când am primit la rândul meu o astfel de scrisoare.

Din rubrica „ştiaţi că…”: În 2011, erau peste 30.000 de tineri români înscrişi la universităţi din străinătate, conform datelor UNESCO. O creştere de 300% comparativ cu anii 1998-1999, facilitată şi de intrarea României în Uniunea Europeană. La aceştia se adaugă, probabil, alte zeci de mii de români care au absolvit o şcoală peste hotare şi au rămas să-şi continue cariera departe de ţară. Date mai precise nu prea avem – Din ce judeţe/localităţi provin? De la ce licee/facultăţi? Ce specializări urmează? etc.. În parte, nu avem date pentru că statul român nu are o evidenţă clară a celor care pleacă în străinătate la muncă sau la studii. Prima eroare:  you can’t manage what you don’t measure (nu poţi gestiona ceea ce nu măsori).

De peste 5 ani de zile, Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) se zbate să aducă fenomenul de brain drain în atenţia autorităţilor şi a opiniei publice. Ultimul sondaj LSRS, publicat acum câteva săptămâni şi preluat de o bună parte a presei, trage un nou semnal de alarmă (rezultatele complete,atât pentru sondajul din 2014, cât şi pentru cele anterioare din 2012 şi 2010 – sunt disponibile aici).

Pe scurt: Din totalul de 1074 de respondenţi, 39% nu doresc să revină în România după finalizarea studiilor sau în viitorul apropiat, iar 32% sunt indecişi. Mai puţin de 1 din 3 afirmă că ar vrea să revină acasă. Îngrijorător este şi faptul că procentajul celor decişi să nu se mai întoarcă a crescut de la 30% în 2012 la 39% în 2014. Mai grav, dintre absolvenţii chestionaţi, 53% nu doresc să revină în România, numai 14% exprimându-şi dorinţa de a se întoarce în ţară.

Interesante sunt şi motivaţiile din spatele cifrelor. Cei dornici să se întoarcă ar face-o pentru familie şi prieteni. La polul opus, cel mai demotivant factor care-i ţine pe studenţi şi absolvenţi departe de ţară este (vă mai surprinde?) mediul guvernamental şi politic.

În aceeaşi ordine de idei, iată şi principalele provocări cu care se confruntă România în viziunea celor plecaţi la studii peste hotare: corupţia la nivel înalt (pentru 73%), clasa politică nereprezentativă (pentru 66%), mica corupţie (pentru 54%) şi nivelul scăzut de salarizare (pentru 54%). „Aha, deci au pretenţii salariale prea mari”, vor spune probabil cârcotaşii. Sondajul spulberă însă şi acest mit: majoritatea respondenţilor (54%) s-ar întoarce acasă pentru un salariu de început între 400 şi 1000 de euro. Aşadar, se poate.

Cine are urechi, să asculte şi mai ales să acţioneze. La început de 2012, LSRS lansa în dezbatere publică Strategia Multidimensională de Atragere în România a Tinerilor (SMART) Diaspora. Un document la cheie: cu date, exemple de bune practici din strategiile de brain regain ale altor state, termene, instituţii responsabile, buget propus şi măsuri concrete, cu rezultate demonstrate. Măcarrezumatul executiv (4 pagini) merită o lectură atentă.

Cu excepţia programului SMART Internships (stagii de practică în instituţii guvernamentale pentru tinerii români din străinătate), iniţiat şi gestionat de LSRS, factorii de decizie de acasă nu au făcut niciun pas concret înspre punerea în practică a măsurilor propuse de SMART Diaspora. O nouă şansă ratată pentru România… dar cine le mai numără?

Totodată, merită subliniat că fenomenul de brain drain nu se limitează, nici pe departe, la tinerii studenţi şi absolvenţi. Tocmai s-au încheiat lucrările Forumului European de la Alpbach, un eveniment la nivel înalt la care s-a dezbătut viitorul Europei. Unul dintre subiectele majore a abordat tema mobilităţii profesioniştilor la nivel european – inclusiv profesori, medici, asistente, cercetători etc. Pe baza datelor din 2003 până în 2014, România se află pe penultimul loc din UE, cu a doua cea mai mare pierdere netă de profesionişti (după Polonia, care are însă o populaţie dublă). Mai mult, datele nu acoperă ţările din afara spaţiului european, destinaţii care au atras deja mulţi specialişti români (Statele Unite, ţările arabe etc.). De altfel, sunt bine-cunoscute poveştile sutelor şi miilor de cercetători şi medici români care pleacă din România în căutarea unor oportunităţi pe măsura potenţialului lor real.

Iar plecările continuă pentru că motivele de a rămâne sunt adesea prea puţine şi prea firave. Asta nu înseamnă, sub nicio formă, că cei care aleg să-şi continue educaţia sau cariera în România sunt cu ceva mai prejos decât cei care pleacă. Acestea sunt alegeri personale şi trebuie respectate ca atare. Totuşi, nu putem ignora mesajul pe care îl transmit, din nou şi din nou, datele pe care le avem astăzi la dispoziţie, aşa imperfecte şi incomplete cum sunt.

Mai mult, în spatele fiecărei statistici stau poveştile şi vieţile unor oameni, a unor familii, a unor vise neîmplinite în ţară, a unor aşteptări noi de la alte state. Efectele le simţim deja în România de astăzi şi le vom simţi din plin în România de mâine.

Peste tot în lume, dezvoltarea economică depinde în primul rând de oameni şi de oportunităţile pe care le aceştia le pot avea în societate. Oamenii – şi nu aurul, gazele, sau pădurile – sunt cea mai importantă resursă a României, singura care poate sta la baza unei dezvoltări cu adevărat durabile.

Soarta României de mâine depinde de ceea ce facem în România de astăzi. Chiar atunci când există soluţii la un click depărtare, ne lipsesc liderii adevăraţi care să le asculte, să le înţeleagă şi să le pună în aplicare.

Tânărul meu coleg de la capătul celălalt al telefonului este astăzi studentul cu care se mândreşte o mare universitate a lumii şi, în curând, o companie puternică din Fortune 500. Este departe de România, tot mai departe, alături de alţi zeci de mii sau poate chiar sute de mii de români care ar putea contribui în mod substanţial la dezvoltarea ţării.

Ce-i mai poate întoarce acasă, sau măcar cu faţa spre casă? Mai există cale de întoarcere?

Un prim pas ar fi asumarea obiectivelor şi măsurilor SMART Diaspora de către viitorul Preşedinte al României – iată un apel public către cei care şi-au anunţat intenţia de a candida pentru această înaltă demnitate! Demonstraţi că ne auziţi, demonstraţi că vă pasă, demonstraţi că meritaţi încrederea noastră, demonstraţi că ştiţi ce aveţi de făcut pentru ca România să treacă de labrain drain la brain (re)gain. Asta da provocare!

Articol apărut în Adevărul, 1 septembrie 2014